pîinea şi vinul

este atîta mizerie

în lume

încît poemul meu

nu vrea să fie

o pată în plus

pe faţa ei murdară

el vrea doar

să vă dea

pîinea şi vinul

cele de toate zilele

acelea care ne pot

apropia

măcar cu grosimea

unei foi de hîrtie

de cer

oamenii

noi oamenii

suntem doar

pragul

pe care florile

păşesc

atunci cînd trec

de la un cer

la altul

grîul şi macii

ca orice poet

care se respectă

noaptea leagăn

grîul şi macii

pînă ce adorm

fericiţi

sub stele

prunci cu vocaţia

răstignirii

imaginaţi-vă

imaginaţi-vă o zi

în care

între oameni

şi flori

va fi

în sfîrşit

pace

urme de paşi

sunt urme de paşi

în Ocean

şi pe acolo sufletul meu

a fost

în căutarea ta

nici acolo nu te-a găsit

ştie unde eşti

dar nu are cum

să ajungă

la tine

între noi e mai mare

distanţă

decît cea dintre

Dumnezeu

şi lume

ceaţa

fără tine zilele mele

sunt numai ploioase

atît de umede

încît nu mai văd soarele

chiar şi atunci cînd acesta este

strălucitor

sus pe cer

peste ochii mei

este mereu o ceaţă

aşa cum era

peste pămînt

înainte de facerea

omului

cum să fiu

o fiinţă întreagă

prea obosit să mai scriu

cu sufletul împrăştiat

într-o mie de cioburi

fiecare reflectînd

altceva

cum să mai fiu

o fiinţă întreagă

cu rădăcină

tulpină

şi flori

prea obosit să mai scri