Să conturăm acum, în funcţie de cadrul francez al instruirii şi al preferinţelor sale, profilul lui Şerban Cioculescu. Clasicizant, raţionalist el însuşi, cu o discretă rejecţie a impresionismului resimţit drept confuz, arbitrar, autorul Aspectelor literare contemporane se voieşte obiectiv, adică detaşat de un subiect ce
l-ar putea deruta, însă nu fără recunoaşterea rezonabilă a inevitabilităţii jocului acestuia: "Am examinat în repetate rînduri chestiunea subiectivităţii şi obiectivităţii, în disciplina criticii literare; rezultatul la care am ajuns este constatarea că nu e posibilă structura perfect obiectivă, nici perfect subiectivă a criticului, dar că ne este suficientă disciplinarea într-o direcţie sau alta, chiar dacă limitele alcătuirii noastre morale ne îngăduie numai realizarea parţială a idealului urmărit. Voinţa de a fi obiectiv e o garanţie de obiectivitate, chiar dacă în orice operă se strecoară o doză involuntară de subiectivism; după cum şi în disciplina subiectivă a criticii e un prag care ne permite subiectivismul integral; în genere tipologia morală a subiectului-critic e supusă unor condiţii de complexitate, care nu permit comparaţia alcătuirii sale sufleteşti cu componenţa pură a corpurilor simple din domeniul fizicii". în "medalioanele" consacrate unor celebre figuri ale Franţei, criticul îşi dezvăluie o sumă de contacte cu spiritele afine, logice, laice, bizuite pe condiţia "omului natural", neconstrîns, tolerant, paşnic, civilizator, aşa cum a fost bunăoară Montaigne. Celebrul întemeietor al eseului "era un epicureu în sensul înalt al cuvîntului, un înţelept care gusta dulceaţa vieţii şi a gîndirii, ţinînd calea de mijloc între toate extremele care nimicesc judecata şi bucuria. Era un senzualist şi un empirist, neîncrezător în ştiinţele pozitive, în metafizică şi în religiile revelate, dar plin de încredere în finalitatea individualistă
