Deunazi, pe cand "salcamii innebunisera" de-a binelea, iar iasomia se destrabala prin palcurile de rai pamantean cu miroasele ei smintite, trimise vorba Tudor Gheorghe, artistul chiznovat din Podarii Olteniei, ca ne asteapta cu tarafu' la sala a mare din Bucuresti. ("Trimise vorba ...", ce mai expresie, ce mai talc!)

Acum, vorba lui fu trimisa ba prin scriere pe afise, ce astupara vremelnic ranjetele candidatilor la primarii, ba prin difuzoarele spurcate de manelisti. Potop de oameni, multi cu muierile, gatite de strada, se invalmasi in buricul Capitalei, la Sala Palatului, un fel de camin cultural, labartat peste inchipuire (sa tot incapa in burta uriasa o comuna intreaga!), cu lumini stralucitoare de-ti orbeau catatura. Becurile se stinsera domol, nu dintr-o data, si pe scena pasira apasat patru feciori, care se pornira sa cante ca pe la ei, la Jii, de-ti salta inima de bucurie. Si-asa, in timp ce lautarii-vrajitori, despre care aflaram ca au si nepoti, mangaiau si ciupeau duios instrumentele fermecate, se ivi si Tudor Gheorghe, zarif ca un haiduc, cu mustata lui deasa si fosnitoare, ca-mi aminti de zavoaiele de salcii din Calnovat. Mamaa, ce aplauze, ce primire! Ne facu semn sa tacem si zise emotionat - ce vreti, era in garliciul spectacolului! - ca odinioara, pe vremea vaporului cu batoza, stramosii nostri beau tuica direct din butoi si hauleau dumnezeieste. (Batoza am prins-o si eu, in acelasi fabulos Islaz. Sub sat, in valea ce da in Dunare si Olt, vara, se tara, ca o libarca greoaie, batoza ridicand tarana la cer. Fugeam de-mi sfaraiau picioarele zdrelite pe miristea tepoasa, ce aducea cu o teasta abia tunsa, si ma protapeam, tremurand de curiozitate, langa ciudata masinarie ce umplea vazduhul cu un uruit asurzitor, cat sa-ti sparga timpanele, nu alta. Cativa tarani vanjosi si nodurosi, cocotati pe spinarea hardughiei nervoase, o biruisera si-i