Pavel Dan s-a născut deodată cu răscoala ţărănească. A trecut suta de ani. Un veac de cînd o lume s-a aruncat împotriva alteia, de cînd am început să avem romane ţărăneşti şi romane citadine, de cînd avem modernism, realism şi, de-a binelea, proză. Scrierile lui (alese, între coperte verzi, care atrag privirea, în '56, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă) ţin de vremea cînd încă nu se despărţiseră apele. Lumea de la şcoală, de la oraş, şi cea de la ţară sînt deopotrivă de vechi, şi deopotrivă le paşte neorînduiala. E o răsteală în orice gest, o ameninţare în orice vorbă. Prăpădenie, dar altfel decît te-ar lăsa să crezi prefaţa tezistă a lui Florian Potra, foarte tributară anilor '50.
O lume de relaţii fragile este satul nuvelelor lui Pavel Dan. în Urcan bătrînul, Ludovica e o noră cu gîndurile împrăştiate, care-nţelege satul dintr-o privire şi-l categoriseşte din două vorbe. Povestea e în aşa fel strunită, încât nici nu ştii dacă adevăruri sînt cele ce se spun, sau numai închipuirile ei plutind peste oameni şi faptele lor. În spatele tuturor imaginilor, al cugetărilor întretăiate, e-un singur morb: pămîntul. Pe seama lui pune nora, soacră la rîndu-i, o pizmaşă înţelegere între generaţii: pericolul ca bătrînul Urcan să treacă lotul direct pe numele nepoţilor. Simion, soţul Ludovichii, căruia spusele nevestei deşteptate de-o bănuială rea "îi bîzîiau în jurul capului ca un roi de viespi", e tipul omului intrat la o idee. Felul cum creşte îndoiala-n ei, doar ca să se-astîmpere la sfîrşit, descris în cuvinte puţine, e-o lovitură de prozator. Tot aşa, dovada, adunată pas cu pas, că unde nu e cap (fiindcă l-au furat gîndurile), vai de gospodărie. Ludovichii par să-i meargă toate prost, mai ales că vede dintr-o dată, de parcă ar fi sărit vopseaua de pe viaţa ei, lucrurile care, de bună seamă, nici înainte nu mergeau.
Un intermezzo al discuţiilor lui Valt
