Ziua de nastere a viitorului rezonabil se gaseste, asadar, in departari eterne. Clipa normalitatii are de infruntat o asteptare fara ceas.

Planurile noastre de viitor au murit intr-o necunoscuta zi de marti sau de joi, intr-o duminica de vara sau intr-o vinere ploioasa, in fine, undeva la mijlocul distantei dintre masa si pat, la intersectia lenei cu lacomia, in locul geometric al lipsei de imaginatie nationala, cindva intre prima treime a celui de-al doilea mandat Iliescu si a doua jumatate a primului mandat Basescu.

Luati un creion roz, o coala de hirtie si desenati urmatorii ani ai Romaniei. Faceti schita optimista a viitorului. Daca nu va vin idei, inchideti ochii si eliberati din Departamentul Vise toate minciunile necesare, toate fictiunile pozitive de pe Lista Personala de Sprijin Psihologic si Asistenta Tonica la Greu.

Inclin sa cred ca rezultatul e statistic acelasi, adica un autoportret la batrinete. Asta fiindca intre prezent si Momentul Binelui National Concret se asterne o distanta deprimanta. Ziua de nastere a viitorului rezonabil se gaseste, asadar, in departari eterne. Clipa normalitatii are de infruntat o asteptare fara ceas.

Explicatia acestei pauze fatale implineste curind 17 ani si are un complice minor: asfaltul.

Te intorci cu masina din Ungaria sau Austria, din Grecia sau Italia, din Cehia sau Polonia, ba chiar din Bulgaria si, la contactul brutal cu bitumul romanesc mincat de cratere, neluminat si nesemnalizat, intelegi ca vechile limes romane, acele valuri de pamint care separau civilizatia de barbari, au acum forma simbolica a frontierelor romanesti.

Intelegi ca, in loc sa fie portile comertului, caile profitului, mecanismul de injectie a capitalului extern si ideea elementara a progresului, drumurile noastre sint barierele de netrecut ale inapoierii, ale idioteniei endemi