Poeme în singurătate

Atâta frumuseţe am ucis,

tot revăzând-o,

că ochii mei tocit-au

privelişti şi popoare.

Şi trupuri de femei

s-au revărsat în mine,

cum apele pe plaiuri

şi plină mi-a fost viaţa

de Domnul dăruită.

Amar de ani trecut-a peste

mine şi-un dialog cu El

prin Psalmi am zămislit.

Şi-un glas mi-a zis, că singura

ce n-o pieri e-înţelepciunea.

Şi-n veac n-o fi ucisă cu arma

ori cu mintea sau cu ochii.

Înainte ca acesta

Poate ai să te înţelegi

cu oamenii care-ţi fug de sub picioare -

pietre furate de valurile mării.

Poate ai să te înţelegi cu păsările

ce strecoară gânduri printre aripi,

luminând cerul cu atât mai mult.

Poate ai să te înţelegi cu tine,

când oglinda mării îţi va arunca

portretul pe ţărm, înainte ca acesta

să se strivească de stânci.

Pentru că acolo

Dlui Profesor Mircea Martin

Nu dorm. Păzesc dimineaţa

aceasta să nu se facă ziuă.

Nu vreau s-o las să plece

din mine. Nu vreau s-o las

să-mi smulgă mai multă lumină.

Pentru că acolo, în lumina

aceea, se petrece timpul meu.

Cer cufundat

Mă plimb printre singurătăţile

mele ca printre plopi,

printre frunzele aplecate -

sosii ale iluziilor răcoroase;

Viaţa şi ea, fără ecou,

atârnă asemenea ploii

de cerul neştiut, cer cufundat

în gândurile lui Dumnezeu.

Vers

îţi aştern liniştea

la picioare,

calci pe ea,

ţi se aude inima bătând.

Clătinare

Marea îşi clătina

nisipul aurifer.

De sub apă,

se auzeau paşii