Am putut constata, în mai multe rînduri, cît de recente sînt normele explicite ale românei literare şi cît de puţin pot corespunde ele variaţiilor pe care le cunoştea uzul în limba mai veche. Un caz interesant îl constituie construcţia prepoziţională a pronumelui relativ care, cu funcţia de complement direct: "cartea pe care ţi-am dat-o". Norma literară este în acest caz cît se poate de clară: pe face diferenţa între poziţia de complement direct şi cea de subiect ("cartea care e pe masă") şi prezenţa sa este considerată ca obligatorie. Construcţiile fără pe sînt marcate socio-cultural, făcînd parte dintre acele greşeli care îi descalifică pe vorbitori, pentru că indică un nivel scăzut de instruire şi de cunoaştere a limbii corecte. Cîţiva politicieni contemporani sînt ironizaţi pentru folosirea lui care: la unii greşeala apare ca firească, potrivită cu profilul lor prea puţin cultural; la alţii, e resimţită cu dezamăgire, ca o surpriză neplăcută.
De fapt, tendinţa populară de a nu respecta norma de utilizare a secvenţei pe care nu este deloc o noutate. Dimpotrivă, s-ar putea spune că norma s-a constituit în ciuda tendinţelor contrarii, foarte vechi. În textele de la mijlocul secolului al XIX-lea, exemplele de complement direct fără pe se găsesc cu mare uşurinţă: "ştiinţi deosebite, care nu le cunoştea el" (Anton Pann, Archir, 1854); "acele care nu ştii le voi spune acuma" (Alăuta românească, 1837); "munca câmpului, care o fac la vreme" (D. Golescu, Însemnare a călătoriei mele); "nu ieşea nici un calendar care să nu-l aibă el întâi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să nu puie să i-o pescrie" (C. Negruzzi, Cum am învăţat româneşte) etc.
Primele noastre gramatici nu recomandă folosirea lui pe care; cel mult, unele indică declinarea relativului şi marchează cazul acuzativ prin prepoziţie ("Ac. pre carele / pre carea etc