Un caz interesant de interculturalitate îl reprezintă poeta britanică de origine iraniană Mimi Khalvati, prezentată publicului român de Lidia Vianu. Deşi persană prin naştere, ea s-a format de la şase ani în şcolile englezeşti, ajungând să-şi uite limba maternă, spre a o reînvăţa, incomplet, mult mai târziu. Deoarece şi-a scris, întotdeauna, poemele în limba de adopţie, Mimi Khalvati se consideră a fi poetă britanică. Sensibilitatea sa însă, profund orientală, face un melanj insolit cu percepţia tipic occidentală: "Privind din Londra Iranul, cred că mai toţi occidentalii văd o masă de oameni cu pielea smeadă, puzderie de femei îmbrăcate în chador, vorbind o limbă aspră şi stridentă. Eu însă văd atâtea tonuri, colb şi peruzea, culmi până-n înalt, şi aud lăuta. Pentru englezi nostalgia e ceva superficial şi sentimental, opus realului. Pentru un poet cum e Mahmoud Darwish, nostalgia e viaţa însăşi" (din interviul acordat Lidiei Vianu). Exotismul universului său liric transpare din persistenţa unor imagini aparţinând mentalului oriental, dar şi din conştiinţa fisurii operate, iremediabil, de timp şi de soartă: reîntoarcerea poetei la Teheran nu mai este posibilă în datele ei fireşti, ea va fi, obligatotiu, filtrată de o nouă grilă perceptivă. "Veniţi, zice floarea şi venim,/ prindem în palmă trandafirul şi îl mirosim,/ căutăm vorbele potrivite pentru el, dar/ negăsind, coborâm înapoi// în vremile când nu ştiam ce ştim acum./ Când cuvântul era adevăr/ iar trandafirul era minunea. Cu ce am greşit?/ Demult de tot, dinainte de leagăn..." (Veniţi).

Tensiunea generată de suprapunerea imperfectă a tiparelor culturale este un veritabil combustibil poetic - mărturie stă seria de gazeluri al căror farmec rezidă mai ales în "hermeneutica" lor aparte: interpretarea tradiţiei insolitează ştiutul şi familiarul, spre a se plia pe o dramă individuală, iar prin aceasta, Mimi Khalva