Scriam tot în această pagină, în urmă cu vreo doi ani (nr. 23/2005), despre revelaţia pe care ne-a produs-o apariţia primului roman tradus la noi din vasta operă a lui Sándor Márai. Era vorba atunci de Lumânările ard până la capăt (Ed. Humanitas, 2004) şi vorbeam despre o revelaţie deoarece autorul, trăind în exil din 1948 până în 1989, când s-a sinucis la San Diego, în California, a fost până de curând ignorat dincoace de "cortina de fier". Aflaţi acum în faţa unui nou roman, oferit de data aceasta de Editura Curtea Veche, Moştenirea Eszterei, îmi asum riscul anticipării, afirmând că, din cele două opere se configurează în linii cu potenţial definitoriu, deşi sumare, profilul unui prozator impunător, cu resurse deopotrivă epice şi reflexive, atras cu predilecţie de lumile crepusculare, de universurile familiale în extincţie, de dramele singurătăţii şi senectuţii şi, lucru ce poate să apară bizar astăzi, de problematica onoarei. Nu cred că ne-am hazarda prea mult nici când, judecând doar după aceste două romane, am avansa prezumţia că tema onoarei e intrinsecă întregii sale opere, perceptibilă chiar când nu apare explicit, circulând pretutindeni subtextual, ca o apă freatică aflată foarte aproape de suprafaţă. Sándor Márai este un gentleman care, până şi atunci când elaborează portretul unui hiperpanglicar, lasă loc în subtext, chiar dacă doar sugerate, prin contrast sau antifrază, comandamentelor onoarei concepută ca una dintre rigorile existenţiale. Este chiar cazul celui de al doilea roman apărut la noi, dar primul scris dintre cele două, Moştenirea Eszterei.

Eszter e descendenta unei familii rămuroase şi îndestulate, dar scăpătate din cauza stilului de viaţă al tatălui ei, "un bătrân aventurier". Ar mai fi nepoata ei, Evá, dezrădăcinată şi frivolă, fiica surorii sale moarte, şi tatăl Evei, Lajos, cumnatul Eszterei deci, pe care, plecaţi în lume, nu i-a mai