Născut la 24 mai 1920, în oraşul Feteşti, ca descendent al unor ardeleni transhumanţi stabiliţi în Bărăgan, sculptorul Ion Vlad ar fi avut acum 87 de ani. În condiţii normale, ar fi trebuit să ne aducem aminte, măcar în treacăt, că unul dintre cei mai importanţi sculptori români contemporani aşteaptă de aproape douăzeci de ani, pentru că înainte de 1990 nici nu se putea pune problema, să fie reintegrat în spaţiul cultural căruia îi aparţine indiscutabil. Dar şi anul acesta, ca şi în anii trecuţi, pînă şi momentele aniversare au trecut neobservate şi totul a rămas ca la început. O singură tresărire a avut loc, totuşi, prin anii '90 -'91, cînd se discuta primirea sa în Academie şi chiar i se pregătea o vizită acasă. Ataşatul nostru cultural de la Paris, cunoscutul prezentator al Cerbului de Aur de la Braşov, Andrei Magheru, îl informa profesionist pe ministrul de Externe - şi îi trimitea, spre ştiinţă, aceeaşi depeşă ministrului Culturii -, că o vizită a sculptorului în România nu ar fi oportună deoarece soţia sa este monarhistă ca opţiune morală şi membră a Partidului Republican francez ca angajare politică, fapte care ar crea grave incompatibilităţi între Ion Vlad şi puterea de atunci, extrem de hibridă; pe trei sferturi emanată din cenuşa încă fierbinte a ceauşismului decapitat, iar pe un sfert plină de elanuri romantice şi de utopii juvenile. În aceste circumstanţe, marele nostru artist a rămas mai departe acolo, la Paris, unde se stabilise definitiv cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, adică în 1965, şi unde a şi murit la puţin timp după ce s-a constatat oficial că nu este apt pentru a se înoarce în ţară, via Academia Română. Au trecut ani grei de la aceste întîmplări, s-au schimbat multe guverne şi destui miniştri, dar Ion Vlad nu s-a mai întors acasă nici măcar ca artist. Este greu de spus acum dacă vina este una originară şi ţine de aceeaşi angajare politi