Alegerile in urma carora Biserica Ortodoxa Romana va dobandi un nou Inaintestatator, primele de acest fel din istoria postcomunista a Romaniei, readuc in prim-plan o scadenta indelung amanata. Ele vor trebui sa dea nu doar un nou patriarh, ci si un raspuns la intrebarea care se afla pe buzele majoritatii romanilor in acest moment: se cuvine aspirat la o innoire ori continuitatea si rigoarea traditiei trebuie sa aiba primatul? Desigur, raspunsul presupune – ca si problema insasi – o redutabila complexitate, fiindca el trebuie formulat si in sfera teologiei, dar si in cea a organizarii ecleziastice. Or, fara a intra in detalii, scapata de un secol de istorie dominat de dictaturi, BOR are acum sansa nesperata a unui respiro democratic, in care si-ar putea recalibra anumite atitudini care nu au scutit-o in trecut de derapaje (se stie ca ortodoxismul s-a vazut compromis in contextul derapajelor extremiste ale ultradreptei interbelice) si nici de rusinoase compromisuri (precum unele dintre cele presupuse de coabitarea cu regimul comunist, dintre care astazi se vorbeste predilect doar despre colaborationismul unora dintre prelatii mai mari si mai mici cu Securitatea). Ingustarea mesajului crestin in limitele unui nationalism nu o data exacerbat si contraproductiv, explicabila pe anumite tronsoane in contextul aspiratiei romanilor la un stat national intregit si scapat de sub dominatiile straine, nu mai poate ramane, in noul context istoric, mostenirea de dus mai departe. si acesta este abia unul dintre exemplele ce se pot aduce in discutie intr-un context modelat de marile achizitii ale anilor care s-au scurs de la caderea ultimului tiran comunist. Intrarea Romaniei in constelatia UE, la 1 ianuarie a.c., impreuna cu Bulgaria, dar acompaniind mai vechea membra ortodoxa a Comunitatii Europene, Grecia, ar trebui fara indoiala sa dea teme ierarhiei celei mai puternice biserici