Nu mai ştie lumea să reacţioneze normal?! Mi-am tot pus întrebarea asta în zilele dinaintea înmormântării Patriarhului Teoctist. Regrete strunjite în limbaj de lemn, pioşenie de porunceală, omagii căznite, cuvinte alese învăţate pe de rost şi turuite ca lectura de pe prompter, lecturi pe prompter, printre care se mai rătăceau şi regrete cinstite, cum au fost cele ale unei octogenare de la o casă de bătrîni, unde Teoctist se ducea din cînd în cînd. Emisiuni de televiziune, cu interminabile transmisiuni în direct. Iar din spatele elogiilor şi din spatele întrebărilor adeseori prosteşti ale reporterilor răzbăteau din cînd în cînd vechi acuzaţii la adresa Patriarhului, formulate voalat sau perifrastic. Apărătorii de profesie ai BOR în general şi ai Patriarhului în special săreau în sus: "Neruşinare! Blasfemiere!! Inamicii stabilităţii Bisericii nu se astîmpără nici acum, încearcă din nou să-i tulbure pe credincioşi şi să semene îndoială printre slujitorii săi. Se repetă scenariul din 1990!" Miza, din păcate, nu era nici adevărul, nici pietatea, în afara cîtorva excepţii de bun simţ, printre care Teodor Baconsky, de la care, totuşi, mi-ar fi plăcut să aflu detalii despre pregătirea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti. (N-a fost să fie sau nu era cazul?) Poziţionarea personală, cît mai în faţă, calcule de imagine de-a dreptul groteşti şi, vorba aceluiaşi Teodor Baconsky dintr-un editorial, încercarea multora de a părea apropiaţi ai Patriarhului, aceasta a fost miza multora dintre perindacii la căpătîiul acestuia.

Pelerinajul miilor de ortodocşi la Catedrală a fost, cred, omagiul cel mai decent şi mai consistent adus controversatului Patriarh. Toţi acei oameni care s-au dus să-şi ia rămas bun de la Teoctist şi să-l vadă, nu să fie văzuţi, şi care, aşteptîndu-şi rîndul, au stat ore întregi în soare.

Cîteva zile mai tîrziu, moare Florian Pittiş, acest