Desi e vorba de o zona de conflict aflata in imediata vecinatate a granitelor romanesti, despre Kosovo se vorbeste la noi probabil mai putin decat despre Irak, de pilda. Si asta cu toate ca in acest caz ne confruntam cu una dintre cele mai delicate chestiuni de politica externa. Pentru ca, pe de o parte, in aceasta privinta pozitia de pana acum a Bucurestiului difera sensibil de aceea a principalilor sai aliati occidentali, iar pe de alta, pentru ca in acest caz nu mai putem recurge la practica comoda de a declara ca ne raliem pozitieiUniunii Europene. Motivul este simplu: pur si simplu nu exista un consens european in aceasta privinta. Provincia sarba Kosovo, a carei populatie e covarsitor una de etnie albaneza, ramane o zona cu un potential de explozie ridicat, care poate induce reverberatii periculoase in intreaga Europa. Situatia conflictuala de acolo, cu dubla dimensiune, etnica si religioasa, cu radacini istorice adanci si complicate, a devenit si mai volatila acum, cand Rusia pare mai decisa ca oricand in trecut sa faca din Kosovo un punct cheie al campaniei sale de repozitionare mult mai agresiva atat in raport cuUniunea Europeana, cat si fata de Statele Unite. Kremlinul a reafirmat saptamana trecuta o data in plus, prin vocea ambasadorului sau laONU, decizia sa de a bloca prin veto orice rezolutie introdusa in Consiliul de Securitate care ar propune independenta provinciei, asa cum prevede Planul Ahtisaari. Cum atat Washingtonul, cat si principalele puteri europene, Germania, Marea Britanie si Franta, sprijina planul cu pricina, ne aflam foarte aproape de un impas major care pare greu de depasit, desi cu cateva zile in urma au fost reluate la Viena discutiile pe aceasta tema. Tot ceea ce s-a putut obtine e un ragaz suplimentar pentru negocieri de 120 de zile. Dupa acest termen, dupa cum a declarat chiar zilele trecute Condoleezza Rice, dupa o intalnire cu mi