„Memorii IV. Angoasa putrefacţiei“
De Dumitru Popescu
Editura Curtea Veche, 2006
Fostul rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu“, Dumitru Popescu, alintat în Epoca de Aur cu supranumele Dumnezeu - brrr! -, îşi continuă netulburat însemnările memorialistice. E drept, are şi ce povesti. A deţinut funcţii importante în aparatul propagandistic al epocii, ajungând până la a fi adjunct al ministrului culturii între anii 1962-1965, dar şi redactor-şef al ziarului Scânteia (1965-1968) şi preşedinte al faimosului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste (1971-1976), organism care veghea la puritatea ideologică a artei socialiste, cu rezultate dintre cele mai dezastruoase pentru cultura românească.
Volumul IV al „Memoriilor“, intitulate, uşor bombastic („Cronos autodevorându-se“), are un titlu care trimite la decadentismul specific artei noir atât de vehement criticate de propaganda al cărei reprezentant strălucit s-a dovedit: „Angoasa putrefacţiei”. Parcă-l auzim pe Sorin Toma: „Arghezi - poezia putrefacţiei“.
Autorul creionează o suită de portrete, care se vor în aqua forte, ale unor scriitori şi oameni de cultură din epocă (Adrian Păunescu, Nicolae Breban, Ion Lăncrănjan, Mircea Daneliuc, Octavian Paler, Titus Popovici, Corneliu Vadim Tudor etc.), dar şi politruci, mai mult sau mai puţin luminaţi, cu care a venit adesea în contact: Ştefan Andrei (de departe, favoritul său), Cornel Burtică, Leonte Răutu, Emil Bobu, Ion Dincă, Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu Mizil, Elena Ceauşescu şi last, but not least, Nicolae Ceauşescu. Fostului lider comunist îi dedică pagini remarcabile, în care surprinde cu acuitate tipul de comunist aplatizat spre finalul vieţii, dar şi profilul spectral al omului din Scorniceşti.
Dumitru Popescu, autor în epocă al unui roman, „Pumnul şi Palma“, bine primit de critica literară a vremii, nu scrie într-adevăr
