"Ce-o fi aşa de interesant la ochelarişti? Sunt foarte mulţi cei care consideră că, dacă eşti ochelarist, devii, in mod automat, deştept in ochii celorlalţi. Neochelariştii tind să-i considere pe ochelarişti ca pe nişte tipi care au citit foarte mult. Aiureli. Dar cu surzii? Cu surzii...
...cum rămăne? Sau cu hipoacuzicii. Cu cei care poartă aparate auditive. Nimeni nu spune despre ei: «Uau, se pare că omul ăsta a ascultat ceva la viaţa lui!»". Jerry Seinfeld.
Poate părea o glumă destul de tămpită, in cinismul ei, dar adevărul e că nimeni dintre cei cu toate simţurile la locul lor n-a incercat vreodată să empatizeze cu un om absolut normal, doar că surd. Sau hipoacuzic. Surzii vorbesc la telefon. Surzii vor să conducă maşina. Surzii vor să inţeleagă ce spune Esca la ştiri. Surzii vor să voteze. Vor, in ultimă instanţă, să inţeleagă mai bine cum devine asta cu ce spun politicienii despre "egalitatea de şanse". "Egalitate de şanse" bulşit. Cel puţin in Romănia, conceptul ăsta e idioţie pură. Asta chiar dacă atăta se laudă pe ea c-a intrat in UE şi că ce bine e de ea şi de cetăţenii ei. Subliniere necesară: unii cetăţeni ai Romăniei sunt mai egali ca alţii.
CAZ. La Asociaţia Naţională a Surzilor din Romănia am vorbit cu Iosif Comşa. Iosif Comşa, vicepreşedinte al Asociaţiei şi totodată preşedintele filialei din Bucureşti. Am rămas tămpită de cap cănd mi-am dat seama căt de greu o duce un surd in Romănia mileniului trei. In era comunicării instant, surdul romăn are o mare problemă. De comunicare. "Care e cea mai mare problemă a unei persoane surde?", zic. Zice: "Lipsa interpreţilor. Nu există interpreţi. Adică, mă rog, există, dar sunt foarte puţini. Ai nevoie de interpret oriunde te duci. La spital, bunăoară. Medicii nu pot comunica cu tine, tu nu poţi să comunici cu ei. Nu ştii cum să le spui ce te doare. Alt caz. La sta
