La ţară mai sunt ţărani, ţărani doar bătrănii, şi nici aceştia toţi. Ii vezi coborănd pe cei tineri cu droaia din trenul navetiştilor, ii vezi urcăndu-se in troleibuz ca in căruţă, claie peste grămadă, imbrăcaţi cu ce se nimereşte.
Vin ţăranii neţărani la tărg cu brănză şi zarzavaturi, scot marfa din nişte găleţi ponosite, te uiţi la ei cum arată şi cum işi vorbesc şi ştii cum au făcut brănza şi din ce. Unul are ochiul drept mutat din loc de o cicatrice, altul are nasul rupt, femeile sunt bondoace, cu fundul vănjos şi ţăţe turtite, copiii au căte un defect de fabricaţie ce pare să garanteze o viaţă plină de violenţe şi de ciuntiri. Sunt tot atăt de neterminaţi şi de primitivi ca lucrurile lor şi ca locuinţa din paiantă in care-şi duc zilele.
I-am văzut trecănd spre Obor prin faţa unei case noi cu etaj, una din casele acelea cu o infăţişare foarte dichisită. Şi, ca şi cum aş fi căpătat de undeva, de la un diriguitor suprem al inţelesurilor, dreptul de a realiza diferenţele dintre păturile sociale, mi-am dat seama că, pentru ultimii ţărani, linia dreaptă, cantul perfect al lucrului de fabrică, dimensiunea strict controlată, toată geometria care desparte traiul civilizat de traiul la intămplare nu inseamnă nimic, că totul in existenţa lor e aproximativ, improvizat, fără o definiţie clară. Că au o coşmelie la ţară sau intr-o mărginime de oraş e tot aia. Nu-s ţărani, nu-s orăşeni, nu mai sunt nimic. In felul lor sunt integraţi social. Nu-s tălhari, iar dacă se mai taie intre ei o fac la beţie. Nu fură din vecini, iau şi ei ca toată lumea de unde mai e de luat, din pădure, din grajdurile părăsite ale CAP-ului, din porumbul francezului, care a cumpărat teren in jurul satului. Nu-s răi, primăria şi plutonierul n-au treabă cu de-alde ei, in sat fac majoritatea, dau bună ziua, ţin calendarul religios, doar că in casa lor şi in tot ce-i priveşt
