Poate ar fi bine ca toţi oamenii de cultură, de teatru şi aşa mai departe să vorbească mai mult despre ei in timpul vieţii. Să se bată cu pumnul in piept, să spună: "Uite, ăsta sunt eu. Vreau asta şi asta". Pentru a evita momentele inălţătoare care intervin după moarte, ce-şi răd parcă de modestia din timpul vieţii. Poate de vină suntem noi. Că nu-i păndim cu intrebări pe cei de talia unui Beligan sau Ovidiu Iuliu Moldovan, şi căţi alţii, cunoscuţi pentru discreţia lor sau pentru incăpăţănarea de a nu vorbi (incăpăţănare uneori justificată). Dar şi păndeala asta trebuie făcută cu rost: nu intrebi omul de ce i-a stat ultima oară măslina in găt. "Aveţi amabilitatea să vorbiţi despre absolut tot ceea vă trece prin cap?", ar putea fi unica intrebare. Şi dacă tace e şi acesta un răspuns. Deşi n-ar trebui să tacă. Deoarece, nu-i aşa, oricum se va vorbi căndva mult prea mult despre el, poate mai mult decăt şi-a dorit-o. Aşa că ar fi mai bine să vorbească acum.

Puhoi de lume l-a condus pe Moţu pe ultimul drum. Dacă ar fi venit puhoi de lume peste el la Radio 3net (unde işi petrecea zi-noapte), aşa, din proprie iniţiativă nu s-ar fi supărat. Dimpotrivă. S-ar fi bucurat de oaspeţi şi ar fi vorbit despre cei mai buni 100 de artişti rock ai tuturor timpurilor sau despre cele mai bune 500 de albume ale tuturor timpurilor sau despre pisica lui. In rest, muşcatele s-au uscat in balcoane, coapte de trecutele 42 de grade, iar tentativa domnului Yoshinori Niwa, care a dorit să ridice in faţa Teatrului Naţional un zmeu fabricat din gunoaiele Bucureştiului, a dat greş. Un oraş in care zmeiele nu se mai ridică, iar moartea se plimbă nestingherită. Poate ar fi bine ca toţi oamenii de cultură, de teatru şi aşa mai departe să vorbească mai mult despre ei in timpul vieţii. Să se bată cu pumnul in piept, să spună: "Uite, ăsta sunt eu. Vreau asta şi asta". Pentru a evita momentele inăl