Ca şi Raymond Chandler, nu sunt un fan al lui Arthur Conan-Doyle şi nici al Agathei Christie. Amăndoi au imprimat romanului poliţist o tehnică strict de şaradă şi l-au impins intr-o fundătură pentru mulţi ani, deoarece au avut numeroşi prozeliţi. Cărţile lor propun enigme şi solicită multă perspicacitate. Atăt. Altfel, au răceala unui sloi de gheaţă. E ca şi cum te-ai afla in faţa unei table de şah şi ai incerca să reconstitui o partidă, incercănd să afli de ce unul dintre regi a fost făcut mat. N-ai nici un motiv să fii emoţionat. Astfel de scrieri au fost deliciul cătorva generaţii, dar, in zilele noastre, romanul poliţist şi-a părăsit morga de joc de salon şi a devenit brutal, şocant, realist, plin de vitalitate. Atmosfera de experienţă simandicoasă a dispărut.

Şi totuşi, Conan-Doyle şi Agatha Christie au creat cei mai cunoscuţi eroi ai literaturii de suspans: Sherlock Holmes şi Hercule Poirot. Ultimul este doar in aparenţă un bonom cu mustaţă şi un rafinat jovial; de fapt, e de un orgoliu nemăsurat, increzut pănă peste marginile firii, insensibil la suferinţele altora. Şi in Cei cinci purceluşi, protagonistul se manifestă ca şi in celelalte cărţi ale autoarei: e foarte atent la detalii, le analizează cu pedanterie, nu trage niciodată concluzii pripite şi işi proclamă cu trufie superioritatea faţă de cei care il inconjoară. Sunt celebre episoadele din final, in care el convoacă intr-o incăpere pe toţi suspecţii şi, după ce face o recapitulare minuţioasă a cazului, il indică pe criminal, aşteptănd ca inteligenţa şi iscusinţa să-i fie răsplătită cu aplauze frenetice. Se comportă aidoma unui regizor care a montat un spectacol, nu pentru a reliefa talentul actorilor şi frumuseţea piesei, ci doar pentru a-i fi admirate virtuţile de magician al scenei. In Cei cinci purceluşi intămplările se succed după acelaşi tipar: după ce anchetează o crimă produsă in ur