Asezat fata-n fata cu varfurile Bucegilor, unul din cele mai frumoase sate din Dambovita e lasat fara apa si fara drum, de primarul din Moroieni.
Satul Muscel e cea mai izolata asezare rurala din Dambovita. Fata-n fata cu Muntii Bucegi, mai locuiesc in el pana intr-o suta de oameni, uitati de lume, in salasurile lor pierdute in paduri. Nu mai urca la ei nici postasul, nici perceptorul, nici popa, nici doctorul, nici primarul, nici seful de post, nici veterinarul... Drumul care ii leaga de Moroieni, cea mai apropiata comuna, e atat de desfundat si abrupt, ca doar muscelenii cei tineri reusesc sa urce si sa coboare prin grohotisuri, calare sau imbarcati in carute cu care duc branza la targ duminica dimineata. Doar bietii copii, care n-au scoala-n sat, bat drumul pe jos, iarna, vara, rupand zece perechi de incaltari pe an. In ce-i priveste pe cei mai batrani, lumea lor se reduce la pragul casei si la spectacolul oferit de anotimpuri... Nana Florica n-a mai vazut Moroieniul de unsprezece ani, iar surata ei, Ileana, de patru. Ca dansele mai sunt alti opt batrani, care se pot lauda cu ani buni de recluziune in raport cu comuna de care depind administrativ...
La volanul unei masini de teren, ma incapatanez sa urc, totusi, pana sus, in Muscel, si dupa opt kilometri de sarit din piatra-n piatra, cu viteza intai, masina isi incheie cu succes misiunea. Raman de urcat alti doi kilometri, pe jos, pe carari de calcar, unde nu exista nici loc de hodina, nici iertare pentru cel neinvatat cu muntele. Apoi se deschid fanetele; iti tragi sufletul cu privirile indreptate spre verdele albicios al plaiurilor cuprinse de seceta si respiri mirosurile de flori de camp cazute sub coasa. Jos, pe firul vaii, zaresc albia secata a raului Rusetu, cu sirul ei de lespezi vinetii, care taie asezarea in doua: pe o parte, urca spre cer dealurile cu fan si livezi; pe cealalta, cele 25-
