Credincioşii care nu suportă dezbaterea sînt sfătuiţi să nu citească mai departe. Conţinutul poate cuprinde teze eretice şi afirmaţii hazardate care îţi fac automat rezervare la un loc în iad. Asta în ipoteza în care el există şi în altă parte decît aici, pe Pămînt.
La o săptămînă distanţă, televizoarele noastre s-au umplut de cîntări. Două feluri de cîntări, aflate, cel puţin ca formă, la 1000 de ani distanţă. De la Generaţia Bizanţ şi pînă la Generaţia Beatles, înmormîntările Patriarhului şi Actorului ne-au adus aminte, pînă la urmă, unde e spiritul şi unde e forma. Veşti proaste pentru Ortodoxie: spiritul e într-un actor păcătos. Harul e la el, harul acela care îţi mişcă sufletul nu pentru că ţi-e teamă de iad şi de bătrîneţe, ci pentru că ţi-e frică să mori înainte să înţelegi viaţa. Trăirea mistică vine din versurile unor poeţi păgîni, pe care ţi-i aduci aminte datorită lui. Iar comuniunea spirituală cu semenii, atîta cît mi s-a întîmplat vreodată, o ştiu dintr-o sală de teatru, nu dintr-o biserică. "Bulandra", nu Sfinţii Constantin şi Elena.
I-am cunoscut pe Pittiş şi pe Teoctist cam în acelaşi timp. Cineva m-a dus la Poezia muzicii tinere, prin 1985. O sală întunecoasă, plină-ochi cu puştani, încărcată pînă la refuz cu libertate, sufocată de muzică şi de sens. Versuri de Whitman, Lennon, chiar şi Păunescu (acel Păunescu, ediţie limitată şi revoltată din tinereţe). Muzica de la Beatles la Steve Miller Band. Bucăţele de hîrtie trimise Moţului cu cine mai ştie ce naivităţi pe care el le citea cu aerul unui Moise care tocmai a primit Tablele Legii. Cornete de hîrtie înfipte în părul lui creţ, pe care le lăsa acolo, ca semn al frăţiei cu noi, musii de pe nava Libertatea, niciodată lansată la apă... Cel puţin nu atunci, nu în anii â80 ai adolescenţei mele.
Şi totuşi, Pittiş şi alţii ca el au pregătit generaţia decreţeilor pentru contactul cu
