Cunoscuti pe tot mapamondul, adorati si ovationati pentru muzica lor, "invincibilii" din Clejani nu mai au nevoie de recomandari. Cu toate astea, putina lume le stie povestea adevarata, care incepe intr-un sat din campia fierbinte a Neajlovului, arsa mai putin de vipiile solare decat de focul abras al tiganilor lautari. Scris in urma cu sase ani, textul pe care il publicam este actul de nastere al unui miracol muzical international si, totodata, confirmarea unui adevar imuabil: traditia romaneasca bate tot.

Caliu

"Ma, baieti, ce faceti voi aici,

ca ne-ati fermecatara da tot?!"

Fulgerele sfredelesc cerul si izbesc cu zgomot asurzitor din ce in ce mai aproape de casa batraneasca. Tiganii isi fac cate o cruce mare la fiecare trasnet si soptesc cate o rugaciune, iar stapana casei, nevasta lui Caliu, bodogane ca pentru sine: "Hai, Doamne, ca ne omori. Ce-ai cu noi, Doamne? Gata, hai ca ne termina Domnu` acu`".

Este o dimineata de vara, la ora asta soarele ar trebui sa dogoreasca deja, insa e innorat, si peste Clejani parca sta sa vina noaptea. Si in bucataria in care ne-am aciuat e cam intuneric, au cazut generatoarele din cauza furtunilor din ultimele zile si nu-i lumina in tot satul. Caliu a mobilizat intreaga familie: fetele si femeile pun cafeaua pe foc, cauta zaharul, sterg scaunele, aseaza fata de masa cea curata, iar Robert, baiatul lui de optsprezece ani, sta la masa si-i asculta povestile din calatoria abia terminata. Din cand in cand, cate un copil tuciuriu si zgribulit apare pe usa, se incurca in picioarele femeilor, apoi se cuibareste curios langa noi.

Caliu este un barbat la 40 de ani, cu pielea ca smoala, cu ochii patimasi si gene intoarse, inalt, bine facut, cu alura, zambetul si frizura unei vedete de cinema. In plus, un violonist fantastic, cu un talent urias si o prestatie scenica uluitoare, unul dintre p