Ridicata din lemn, cu geamurile catre miazazi, casuta mea de la munte imi duce dorul multe zile din an. Cand nu mai poate, imi trimite semne in vis si ma cheama la ea cu mai multe "voci", pe care, insa, de prea multe ori, trebuie sa ma fac ca nu le aud.

Ridicata din lemn, cu geamurile catre miazazi, casuta mea de la munte imi duce dorul multe zile din an. Cand nu mai poate, imi trimite semne in vis si ma cheama la ea cu mai multe "voci", pe care, insa, de prea multe ori, trebuie sa ma fac ca nu le aud. Viata in Bucuresti te tine in chingi din care nu te desfaci prea usor. Mereu apare ceva neprevazut, mereu apar alte si alte urgente, iar cateodata, pur si simplu, mi se pare ca drumul pana la casuta de lemn e prea lung. Si uite-asa se intampla sa fiu si eu un fel de oaspete rar pentru casa aceea. Asa ca nu m-am mirat deloc cand, intr-o primavara, am gasit-o gata ocupata... incarcata de cuiburi de randunele, care au pus stapanire pe toate streasinile, si s-au facut stapane pe curtea mea. Nu mica mi-a fost mirarea cand, intr-un tarziu, dupa ce-am ajuns acolo, am vrut sa stau intr-o dimineata in cerdac, dar credeti c-am putut? Nicidecum. Cand m-au vazut, au inceput sa zboare razant pe langa mine, ca sa ma alunge din teritoriul pe care ele se simteau stapane. Veneau in valuri, cate trei, patru, ca niste escadrile cu un scop foarte clar: alungarea intrusului... In prima zi au castigat batalia. M-am retras, pentru faptul ca am vazut ca am provocat mare tulburare intre ele. A doua zi, la fel, s-au precipitat si au devenit galagioase, de cum am iesit din casa. Nu le-am pus nici atunci la incercare prea mult rabdarea. Le-am lasat sa-si vada linistite de tabieturile lor pasaresti. Incetul cu incetul, dupa mai multe zile de tatonare, s-au obisnuit cu prezenta mea si nu mai erau atat de alarmate cand ma vedeau. Nu-mi mai zburau amenintator pe deasupra capului. Era clar