Cei care sunt şocaţi, pe bună dreptate, de felul în care arată în presă zilele acestea Biserica Ortodoxă Română trebuie să se împace cu realitatea. Lunga viaţă postrevoluţionară a Patriarhului Teoctist, pus la loc de autorităţile improvizate din 1990, după ce tot ele îl dăduseră jos, a amânat, pur şi simplu, dezbaterea despre colaborarea BOR cu regimul comunist şi rolul său în societatea de după tranziţie. La asta a servit longevitatea patriarhului, sau „echilibrul“ său, cum îi place lui Ion Iliescu să spună: la ţinerea sub capac a unui trecut dubios. Cu ajutorul unei prese lucrând adesea la comandă, capacul e ridicat fără menajamente zilele astea şi ies la iveală lucruri de factura cea mai oribilă. Rivalii la scaunul lui Teoctist şi aliaţii lor politici sponsorizează ei înşişi cele mai murdare atacuri, fără să-şi dea seama că trebuie să dea dovadă de maximă reţinere faţă de moştenirea oricum moral ambiguă a BOR, pentru a conserva respectul oamenilor.

Diferenţa de imagine dintre presa străină şi cea română a morţii patriarhului spune totul. Acolo s-a raportat că a murit patriarhul „roşu“ român. La noi, o personalitate tipic colaboraţionistă, care l-a omagiat pe Ceauşescu şi i-a livrat până şi condamnarea morală a revoluţionarilor de la Timişoara, a fost îngropată cu funeralii de erou naţional. La fel se va întâmpla şi cu Ion Iliescu, dacă are norocul să moară înainte să fie condamnat în dosarul mineriadei. Şi la fel i s-ar fi întâmplat şi lui Ceauşescu dacă nu ar fi fost împuşcat. În fond, atâţia oameni merg la cimitirul Ghencea în fiecare ianuarie, de ziua lui de naştere, fostă sărbătoare naţională, ca să pună flori pe un mormânt care poate nici nu e al lui. Dezechilibrul moral creat de comunism continuă, la fel şi lipsa de discernământ. Pentru că, dacă nu facem deosebirea dintre martirii bisericii noastre, ca părintele Drăgoi de la Nucşoara, sau alţi preoţi c