In meseria asta, băiatule, i-a zis şeful secţiei "proză" lui George M. George, e nevoie de un pic de nebunie. O să-ţi publicăm romanul, fiindcă are cap şi coadă, dar să nu te aştepţi la un succes naţional. Dacă vindem 1.000 de exemplare, e bine.
Romanul insă s-a tipărit in mai multe ediţii şi editura i-a propus un contract de exclusivitate. Norocul dumitale, i-a zis la semnarea contractului şeful secţiei "proză". Totuşi, eu rămăn la părerea mea: fără un pic de nebunie, n-are rost să vorbim de artă.
Şeful secţiei "proză" putea fi foarte bine şi şeful biroului contabilitate. Era un bărbat trecut de 60 de ani, despre care se vorbea c-ar fi publicat căndva, de mult de tot, o carte. Purta acelaşi costum bleumarin inchis in toate anotimpurile şi se slujea, in discuţiile cu colaboratorii editurii, de aceleaşi şapte, opt fraze. Dar George M. George nu ştia asta.
Poate-mi spuneţi, i-a zis el mai mult decăt politicos, ca să nu se simtă omul luat peste picior, care din scriitorii de azi, in opinia dumneavoastră, au acel dram de nebunie? Şeful secţiei "proză" a rămas un timp cu gura căscată. El avea păreri in general. Părerile, in particular, erau treaba altora: a criticilor, a directorului, a colegilor de la "poezie". Avea un motiv să pomenească mereu de dramul de nebunie. La prima şi ultima carte pe care o publicase, un şef de secţie ii spusese: "Mata, tinere, ai ceva talent. Iţi lipseşte insă nebunia".
Pe vremea cănd i se vorbise astfel, nimeni nu indrăznea să-i ceară unui debutant să fie un pic nebun. La radio se dădea zilnic căntecul "Infloreşte ţara mea/ Mă uit la ea şi simt că-mi creşte inima/ Fiecare colţişor, plin de viaţă, plin de spor/ Spre măndria tuturor". Cum să fi fost niţel nebun, cănd ţara era plină de oameni sănătoşi, plini de viaţă şi de spor, care munceau depăşindu-şi norma, ca să se poată măndri? Timp
