Când Maica Domnului si-a împlinit menirea pe pamânt, Arhanghelul Gavriil i-a adus a doua „buna vestire”, aceea a ridicarii sufletului ei la înalturile ceresti, chemata de Fiul si Dumnezeul sau, dulcele Iisus. Bucuria Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu s-a împletit cu lacrimile apostolilor, adusi prin vazduh de îngeri pentru a fi cu totii împreuna la marea sarbatoare a trecerii din lumea ispasirilor în vesnicia Raiului. Toti lacrimau, dar Maica Fecioara îi întarea zicând: „O, prieteni si ucenici ai lui Hristos, nu plângeti! Nu amestecati bucuria mea cu întristarea voastra, ci bucurati-va împreuna cu mine, ca ma duc la Fiul si Dumnezeul meu”
Trecerea Preasfintei din viata trupeasca în cea cereasca, a fost cea mai minunata dintre toate câte s-au petrecut vreodata pe pamânt. În locul adormirii sale a stralucit deodata o lumina dumnezeiasca, cerurile s-au deschis si Însusi Hristos, Împaratul Slavei, împreuna cu multimi de arhangheli, îngeri, puteri ceresti si cu sufletele dreptilor si sfintilor profeti si prooroci care mai înainte au vestit nasterea din fecioara, au unit cerul cu pamântul. Lacrimile apostolilor au fost sterse de bucuria coplesitoarei sarbatori a înaltarii sufletului Preacuratei Maici, purtat pe brate de Hristos ca un prunc înfasat, precum si El întrupat, fusese tinut cândva în ieslea din Betleem.
Traditionala icoana bizantina a Adormirii ne înfatiseaza cum la moarte, sufletul iese din trup, la fel ca pruncul din pântecele mamei. Moartea pe pamânt este nastere în cer; nu a tuturor, ci doar a acelora a caror viata în lume a fost bine chibzuita în curatenie, sârguinta în rugaciune si împlinirea cu toata fiinta a învataturilor Domnului, pastrate de Sfânta Lui Biserica.
Ne nastem pe pamânt ca sa învatam în Har, dupa modelul Maicii Lui Iisus si al sfintilor, cum sa traim viata în trup, ca murind aici, sa renastem în cer.
16 August. S
