Citeam în presă, acum vreun an, cred, o scrisoare deschisă de mulţumire. Autor: o femeie oarecare din judeţul Constanţa. Adrisant: Andreea Bănică. Subiect: numita Andreea Bănică o ajutase pe doamna respectivă cu, dacă nu mă-nşel, nişte mobilă. Ilustrată cu o poză mare a sufletului caritabil care este Andreea Bănică (mă rog, mai mult a trupului caritabil care este), scrisoarea era nu doar deschisă, ci şi foarte lungă. Şi - să vezi chestie! - conţinea, de cîteva ori, precizarea că Andreea a dat mobila cu o singură şi foarte importantă condiţie: confidenţialitatea. Aşadar, cu toate că i se ceruse să fie discretă, doamna cu pricina îşi asuma riscul de a-şi scoate din sărite îngerul păzitor, făcîndu-i public gestul sensibil şi complet dezinteresat. Probabil că Andreea mai plînge şi azi, cînd e ea aşa, mai deprimată şi îşi aminteşte cît de nerecunoscători pot fi unii şi cum îşi încalcă ei promisiunile. Nu merită să le dai nici un autograf, darămite un camion de mobilă...
Tot legat de o Andree - de data asta cu numele de Bălan - am întîlnit, de curînd, ceva interesant prin ziare. Rezumată în trei vorbe, ştirea ar suna cam aşa: din nefericire, Andreea şi-a descoperit un nodul la sîn şi s-a speriat. Din fericire, s-a speriat degeaba. Nu era ceva grav. Din nefericire, a fost totuşi nevoită să se supună unei intervenţii chirurgicale. Din fericire, intervenţia a fost încununată de succes. Citind o asemenea ştire, într-o primă instanţă îţi vine să zici: "Ce nesimţiţi, domâle, şi ziariştii ăştia! Cum îşi bagă ei nasul pe sub cearşafurile de spital ale oamenilor! Urît!". După aia, îţi dai seama că pe asta s-a şi bazat Andreea Bălan, atunci cînd a lăsat informaţia despre nodulul ei să ajungă la presă. Şi deschizi mail-ul, să vezi cine te mai deranjează şi cu ce, doar-doar vei uita, în felul ăsta, de nodul. Şi ce găseşti pe mail? Păi, printre altele, un mesaj de la PR-ul
