Nu mai e mult şi tragem linie. După 2008, Vladimir Putin va fi un fost preşedinte, iar moştenirea lăsată de el va fi obiect de studiu pentru istorici şi o provocare pentru cel care îi va lua locul. Anticipez, cu toate riscurile, o schiţă a ceea ce va rămîne, sînt sigur, drept doctrina Putin în istoria diplomaţiei ruse.
"Văd că nu toată lumea din Vest înţelege că Uniunea Sovietică a dispărut de pe harta politică a lumii şi că în locul ei a apărut o ţară nouă, a cărei existenţă este fundamentată pe principii umaniste şi ideologice cu totul noi", spunea Vladimir Putin într-un interviu acordat postului de televiziune francez TF1, în iulie 2006. Cred că, dacă am putea să cuprindem într-o singură frază doctrina Putin, aceasta ar fi: a încercat vreme de 8 ani să convingă lumea liberă că Rusia de astăzi este complet diferită de URSS, şi nu a reuşit. În anii administraţiei Elţîn, erau mult mai mulţi cei care credeau într-o Rusie sincer angajată pe drumul democratizării decît sînt acum.
Prima întrebare care se impune este dacă Vladimir Putin, un om cerebral, cu sînge rece şi puternic instinct de luptător, chiar crede că distanţa dintre URSS şi Rusia este foarte mare. Îndelunga sa carieră în interiorul sistemului sovietic l-a impregnat de ideea că propaganda e una, şi realitatea e alta - mai precis, că propaganda este operaţiunea de persuasiune prin afirmarea redundantă a unei ficţiuni. Fugind ca dracul de tămîie de proba verităţii, propaganda de tip comunist apăsa, adesea deşănţat, pe ideea realizării unor proiecte nobile sau, cel puţin, profund dezirabile pentru orice subiectivitate. Istoria a vrut însă ca propaganda să apară, mai degrabă, ca pledoarie în apărarea dictaturilor în faţa lumii libere. Este foarte posibil ca Vladimir Putin să ştie bine acest lucru.
Mai întîi, scopul doctrinei Putin e clar: Rusia trebuie să îşi redobîndească poziţia de puter
