Dragă dle Cosaşu,
Am citit cu plăcere şi interes eseul dvs. despre muzica anilor şaizeci, sixties, cum scrieţi. Ãnţeleg că eseul era o republicare nostalgică, după zece ani! Dar - şi aici intru în polemică - oare aceea era muzica din sixties? Ca unul care mi-am petrecut adolescenţa la începutul anilor Ã60, eu am însă o altă părere! De acord cu dvs., muzica permisă după obsedantul deceniu venea din Franţa şi Italia. Da, sursele de informaţii, pentru puştii care eram în acea vreme, erau reviste franţuzeşti, îi ascultam şi noi pe Dalida, pe Sylvie Vartan, pe Yves Montand, pe Jacques Brel, pe Adamo, pe Bobby Solo şi Remo Germani, pe Gigliola Cinquetti şi pe alţii, la magnetofoanele Tesla, alea ca o valijoară, de vreo cinci kilograme. Erau anii cînd, iarna, aveam surpriza unui Louis Armstrong sau a Big Band-ului lui Duke Ellington la Sala Palatului. Mărturisesc că acum, cînd îmi scriu compunerea, la computer, ascult muzică de Big Band, merge excelent ca fond sonor! Dar în acea vreme, dle Cosaşu, se năştea în Marea Britanie o muzică altfel: muzica rock, care trezea frisoane activiştilor utemisto-pemerişti (ulterior utecisto-pecerişti). Muzica anilor â60 a fost revoluţionată de o trupă din Liverpool, devenită celebră într-un beci din Hamburg şi care se numea The Beatles! Iar în acelaşi timp, în Marea Britanie apăreau şi concurenţii, dintre care cei care au rezistat cel mai mult vicisitudinilor sînt The Rolling Stones! Vă mărturisesc că am reuşit să-mi procur bilet în ultimul moment la concertul lor din 17 iulie. Aşa am reuşit să-mi revăd tinereţea, dar după patruzeci de ani! Şi în acelaşi timp în România, unde se desfăcuse un pic şurubul, apăreau substitute, formaţii care încercau să suplinească lipsa concertelor occidentale. Unele erau mai conformiste, precum Sincron, altele însă trezeau furia imbecilă a activiştilor de tineret, îmi amintesc ca acum articolu
