Cand s-a pus in discutie proiectul de Constitutie, in 1991, au existat voci care au spus ca Biserica Ortodoxa Romana trebuie sa fie considerata "Biserica nationala". S-a renuntat la acest proiect, esential nedemocratic, intrucat ar fi creat un dezavantaj cetatenilor de alta religie, si celor fara religie.
"Biserica nationala" ar fi fost, pe de alta parte, si un proiect politic. Insemna implicarea BOR in anumite decizii de stat, ceea ce nu ar fi fost cu necesitate in avantajul ei.
Ortodoxia indeobste, si ortodoxia romaneasca in particular, traieste un anumit paradox. Crestinismul rasaritean pe care ea il reprezinta este esential contemplativ, mistic. Tipul uman ideal al ortodoxiei este calugarul. Mireanul este un soi de crestin "oprit in evolutie". De aici si modul destul de arogant cu care este el, traditional, tratat de preotime, ca un produs de masa, care nu are decat a se supune.
Pe de alta parte, ierarhia ortodoxa are o traditie de implicare in treburile statului. In vremurile in care domnitorul putea fi oricand schimbat prin vointa administratiei otomane, vladica (mitropolitul primat) reprezenta o anumita permanenta in conducerea tarii. Pe de alta parte, politicul se amesteca in afacerile bisericii, depunerea mitropolitului in functie de domnie find un lucru intalnit. Cu toate aspectele mai mult decat obscure din cariera defunctului Patriarh Teoctist, mentinerea sa in functie dupa evenimentele din 1989 a putut fi considerata ca o forma a independentei fata de politic. Nu este de mirare ca, printr-o traditie istorica, exista o anumita aspiratie ca biserica sa joace totusi un rol politic mai accentuat. Paralel, politicienii se simt datori sa intervina in viata bisericii. Daca n-ar fi decat din ratiuni electorale. Altfel nu se poate explica decizia dlui Traian Basescu de a-l decora post-mortem pe Patriarh, totusi condamnat verbal in raportul prezenta
