Intr-o dimineaţă, am fost luat din scurt de un necunoscut rufos şi păntecos care mi-a reproşat, ca "la revoluţie", că nu-s de partea tarabagiilor din sector. Omul, deşi era unul din veroşii pe care demolarea unei pieţe ii atingea direct la interes, imi vorbea ca un reprezentant legitim al maselor largi, al asupriţilor.
De la un timp, mi-e tot mai limpede că răzvrătirile nu semnifică automat şi o cauză bună. Dimpotrivă, zaverele, in cea mai mare parte, sunt impotriva unui bine nou şi incomod. A trebuit să aştept vremea unor comparaţii in cunoştinţă de cauză, ca să-mi dau seama că intreg cultul răscoalelor şi al răsturnărilor violente de regim e o minciună a stăngii. Din revoluţii şi anarhii nu trag niciodată folos mulţimile, ci căţiva indivizi.
Patronul de tarabă voia să mă facă insurgent la afacerea lui, in felul discreţionar şi in marginea fiscului in care o dezvoltase pănă atunci.
Deoarece n-aveam nici un chef să-l ascult şi să particip la răzmeriţa tarabagiilor, insemna că mă puneam contra poporului. Deci, contra dreptăţii. Un dictator te mai lasă să fii şi neutru, dar să te ferească sfăntul să-ţi afirmi neutralitatea, indiferenţa, cănd norodul iese in stradă şi decide cu "huo" şi cu bătele viitorul.
Situaţia era de două ori absurdă. O dată că se baza pe tradiţia vicioasă a dreptăţii obţinută prin forţă şi haos, a doua oară că le impunea celor păcăliţi, furaţi la căntar, serviţi prost şi chiar insultaţi de tarabagii să li se alăture acestora, pentru ca tarabagii să aibă in continuare ascendentul unei pieţe controlate in intregime de ei.
Exista incă şi o a treia marjă de absurd: mulţi din cei indelung inşelaţi de comercianţii de tarabă au ieşit la puci şi au plusat la scandal. Unii fără să se intrebe ce pierd şi ce căştigă din asta, dar şi destui care şi-au dat seama că se revoltă
