Au luptat câţiva ani în cel de-al doilea război mondial şi acum au pensii de mizerie, dar au tolba plină cu poveşti. Bătrâni, simpatici şi plini de vervă, bunici şi străbunici, cei doi bărbaţi din comuna gorjeană Turcineşti se numără printre puţinii veterani de război care au mai rămas în viaţă.
GORJ. Casa în care locuieşte de mai bine de 60 de ani Gore Dănău, împreună cu soţia sa, este albă, mare şi frumoasă. Muşcatele roşii de la ferestre şi din pridvor îţi urează „bun-venit“ de cum păşeşti în curte. Bătrânul veteran de război, cu toate că are 91 de ani, este vioi şi dornic să-şi trateze oaspeţii aşa cum se cuvine. Umblând într-un ciomag, cu o mână în şold, nea Gore ne invită să ne aşezăm la umbră. „Mergem sus, pe pridvor, la umbră. Să ne omenim şi noi, că aşa se cuvine când îţi calcă pragul oameni străini“, spune bătrânul, privindu-ne cu ochi vioi şi curioşi.
Pe 6 octombrie va celebra alături de familie vârsta de 91 de ani. Are doi copii şi doar patru nepoţi: „Nu am încă strănepoţi, dar va fi cum va vrea Dumnezeu. Poate îi prind şi pe ei“.
Amintiri de pe front
Se aşază încet la masa lungă de lemn, bătrânească, şi pune alături bastonul. Începe să povestească agale despre ce a păţit pe front în cel de-al doilea război mondial: „Am luat parte la retragerea din Basarabia. În 1940 am fost avansat la gradul de sublocotenent, după ce terminasem Şcoala Normală în 1937. Îmi amintesc că am fost înrolat după ce am terminat stagiul militar, eram destul de tânăr. Am luptat, dar luptele nu se pot descrie, nu există cuvinte care să exprime iadul pe pământ care a fost războiul. Gloanţe, sânge şi urletele răniţilor. Vai şi amar! Nu am cum să redau tot ce am trăit acolo“.
În 1942, tânărul de atunci a fost trimis învăţător într-un sat îndepărtat din Delta Dunării. „Am fost învăţător într-un sat din comuna Pardina, judeţul Tulcea. Din păcate
