Una dintre placerile pe care mi le oferea, cind eram mic, mersul la teatru sau la opera cu parintii era ritualul vizitei la „bufet“, in pauza (pe atunci, toate spectacolele de teatru aveau macar o pauza). Tatei nu-i placea, ura statul la coada, dar mama se muia mai usor si imi faceau hatirul. Primeam o napolitana, sau vreo prajitura moale, cu crema topita („ai grija sa nu te patezi!“) si un suc cu o culoare incerta (nimanui nu i-ar fi trecut prin minte, pe vremea aia, sa cumpere de la bufet apa minerala – cu bule, carevasazica – sa dai bani pe apa?! – iar snacks-uri sau alte alea in pungi, pe atunci nu existau). La Teatrul Mic, mai ales, imi placea ca bufetul era la subsol (sper ca nu mi s-au amestecat deja amintirile).
La Opera era mai greu, coada mare intotdeauna, dar, daca aveai noroc, prindeai apoi si un scaun, sau chiar un fotoliu. in 1982, cind am iesit prima oara in cam singura excursie ingaduita: Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G. si am mers la Filarmonica din Leipzig, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca la „bufe-tul“ lor se putea bea sampanie! Ei, dar parca numai asta mi-a luat ochii si mintile in excursia aia... Totul ma uimea, de la berea buna si ieftina la abundenta din magazinele alimentare, asta mai ales, am facut diapozitive (color!) cu vitrine pline cu carne. Ce vremuri...
Azi, bufetul teatrelor s-a schimbat. De cele mai multe ori, e redus la o masuta plasata in foaier. Poti cumpara apa, cu si fara bule, ceva bauturi aparent racoritoare gen Coca Cola, sucuri chimice de fructe naturale si nelipsitele pungulite fosnitoare cu tot soiul de nenorociri care trosnesc in dinti. Evident, nimeni nu bea si maninca in pauza, proviziile se pun bine, in posete cu clips, de preferinta, pentru partea a doua a spectacolului (daca e pauza; dar, cum montarile astea moderne te pot lesne pacali, de multe ori, oamenii, prevazatori, se burdusesc inca
