Horia URSU
Asediul Vienei
Editura Cartea Romaneasca
Colectia „Proza“, Bucuresti, 2007, 456 p.
S-ar putea ca una dintre surprizele literare notabile ale anului in curs sa fie Asediul Vienei, romanul unui echinoxist foarte discret, prea discret, Horia Ursu, un prozator pe cit de putin cunoscut, pe atit de rafinat. Prezent in doua volume colective – Debut ’86 si Generatia ’80 in proza scurta –, Horia Ursu a publicat inainte de romanul de fata un singur volum de autor: un microroman realist-parabolic de vreo suta de pagini, Anotimpurile dupa Zenovie, urmat de alte citeva mostre de proza scurta, volum aparut in 1988 la Cartea Romaneasca si reeditat zece ani mai tirziu la Paralela 45. Prozatorul este, dupa toate aparentele, un inrobit al scrisului indelung elaborat, al notatiei deopotriva minutioase si calofile, al constructiei in acelasi timp masive si intortocheate. E cu adevarat un calofil in textele caruia iti e greu, daca nu chiar imposibil sa detectezi stridente, note false, derapaje stilistice. Dar e si un excelent observator si „constructor de lumi“. intruneste doua calitati, de obicei mai greu de regasit laolalta in scrisul prozatorilor nostri contemporani: consistenta si expresivitate. Pentru Asediul Vienei a lucrat nu mai putin de treisprezece ani, amanunt ce spune deja destul despre acribia, despre atitudinea extrem de scrupuloasa a autorului fata de text, despre orgoliul acestuia de a scrie motivat de pura dorinta de a concepe o carte rotunda, inchegata, nu de impura ambitie a succesului, a publicarii cu orice chip. Horia Ursu nefiind un rasfatat al lumii noastre literare (lucru de inteles, de altfel, caci prozatorul a publicat pina acum putin), nu bag mina in foc ca romanul sau va fi intimpinat cum se cuvine, ca va fi evaluat la justa lui valoare. Ma tem ca Asediul Vienei va fi pus in umbra de volume mai putin izbutite, dar care
