Intilnim des in terminologia comentatorilor culturali expresii de genul „am asistat la un spectacol de public“ ori „e o creatie pentru specialisti“. Disputa „pentru public sau pentru critica?“ este de data veche, ea framintind ginditori din toate vremurile, capatind diverse accente in functie de spiritul epocii. In timpuri in care arta era preocuparea unei grupari restrinse numeric, restrictionate prin educatie, subiectul era usor transabil, esenta lui reducindu-se, in fond, la distinctia popular/cult.
Acum, categorisirile de tipul „pentru public sau pentru critica“ mi se par usor pripite, desi, recunosc, uneori le practic eu insami (promit sa renunt). Ceea ce vor ele sa spuna generic despre creatiile la care fac referire e legat direct de gradul de adresabilitate. De regula, cind spui „pentru public“, lasi loc ideii ca ai de-a face cu un produs usor accesibil. Cind, in schimb, mai putina lume il digera estetic, s-ar intelege ca e elitist. Numai ca valoarea nu tine de gradul de popularitate, de numarul de fani, ci de un set mai complicat de criterii axiologice.
Spectatorul face parte integranta din circuitul artei in societate
in arta, e obligatoriu sa te adresezi unui public, fie el unul larg, de amatori de spiritualitate, fie unul restrins, de initiati. E axiomatic. in absenta unui public, chiar minimal, produsele culturale nu-si ating finalitatea, exista in sine, ramin „de sertar“. Rostul produselor culturale e sa fie aruncate in lume, sa circule, sa fie consumate. Spectatorul face parte integranta din circuitul artei in societate. El e generatorul unui feed-back esential, care devine liantul intre autor si cei carora acesta le vorbeste cu mijloacele artisticului. Ceea ce inseamna ca plierea pe asteptarile auditoriului e mai mult o chestiune de orizont de adesare decit de distinctie neta: public sau critica.
De citiva
