Indiferent de scandalurile, certurile, supărările şi nemulţumirile care o precedă, întotdeauna, cu mai mare ori mai mică intensitate (artiştii scenei fiind, după cum se ştie, irritabile genus prin excelenţă), indiferent cît de inspirat e decorul, dezinvolt, amfitrionul sau neprofesioniste, clipurile TV, Gala Premiilor UNITER conţine, întotdeauna, un moment care face să amuţească nu numai clevetelile sonore, ci şi ranchiunele surde. E un moment plasat, nu ştiu dacă dintr-o intenţie strategică sau printr-o convenţie pioasă, chiar la început. E momentul cînd pe ecran se perindă, acompaniate doar de cîteva acorduri grave, fotografiile celor dispăruţi din lumea vizibilă în răstimpul dintre două ediţii ale Galei; între două primăveri succesive, mai precis. Sala zumzăitoare tace atunci la unison; doar cîte-o exclamaţie şoptită - "Vai, şi ăsta?! Nu se poate!!!..." - sfîşie scurt liniştea, urmată de reîncremenirea amară a curgerii clipelor. Ştim, oamenii sînt muritori, iar actorii sînt şi ei oameni. Totuşi, cînd un actor încetează să mai fie, pierderea se multiplică, parcă: odată cu el dispar toţi cei ce au trăit în trupul lui şi au vorbit cu glasul lui, ca şi cei ce ar fi urmat să o facă, în viitor. Un actor nu moare niciodată singur.

În această lungă vară fierbinte scena românească a fost, din nou, pustiită. Au pierit Adrian Pintea şi Florian Pittiş; au pierit, împreună cu ei, atîţia şi atîţia eroi mari şi mărunţi: a pierit Valerio, prietenul lui Leonce, şi a pierit bufonul Feste; a murit a doua oară John Barrymore şi a pierit, iar, prinţul Hamlet. Moartea lor nu a trecut neobservată, s-ar zice, de societatea "civilă"; dimpotrivă, un ultim spectacol i-a avut protagonişti, un spectacol mediatic de proporţii şi de proporţională indecenţă: dări în stambă, poale-n cap şi proaste-n tîrg au însoţit, grotesc, zborul lor peste vămi. A face din moartea unei personalităţi