Dracula, Ceauşescu şi Nadia Comăneci alcătuiesc triada de imagini din mintea majorităţii străinilor cînd sînt întrebaţi pe fugă "ce-informaţii-aveţi-despre-România?". Cei mai mulţi români sînt deranjaţi, îi acuză pe străinii respectivi de necunoaştere, dacă nu chiar de incultură: "România - spun ei - înseamnă mai mult decît un vampir, un dictator şi o gimnastă, înseamnă istorie zbuciumată, o geografie minunată şi oameni ospitalieri". Servesc la ceva lamentările? Probabil că nu. După aproape 18 ani de jelanie privind "imaginea proastă" sau "lipsa brand-ului de ţară", clişeele despre români au rămas în mare parte neschimbate. Poate oare însă un cetăţean mediu (din orice ţară a lumii) să judece altfel decît în clişee? Nu este normal să gîndim în stereotipii cînd vine vorba despre un stat pe care nu îl cunoaştem, nu e logic să punem etichete, nu facem şi noi acelaşi lucru cînd ne dăm cu părerea despre alte ţări şi alte popoare? În viziunea românului mediu, germanii sînt organizaţi, francezii - preţioşi, italienii - vorbăreţi, iar spaniolii - petrecăreţi. Avem şi stereotipuri negative: ungurii sînt naţionalişti, trebuie să te fereşti de şoselele bulgarilor, în timp ce mafia ucraineană e de temut. Le cerem celorlalţi să aibă cunoştinte vaste şi o analiză fină a spiritului românesc, dar, cînd sîntem întrebaţi, îi judecăm la fel de sumar.

Acum ceva vreme, un diplomat european care petrecuse mai mulţi ani în ţările din regiune remarca o particularitate: românii vor să fie iubiţi necondiţionat, vor ca meritele să le fie recunoscute, tînjesc după o imagine bună a României în străinătate, chiar dacă România are o imagine proastă în România, în primul rînd. "Uitaţi-vă la ce s-a întîmplat cu aderarea la Uniunea Europeană", spunea diplomatul respectiv. Aici, apartenenţa la Europa este considerată drept ceva natural, ceva ce nu ar trebui în nici un caz pus în discuţie, po