Nu de mult, domnul Mircea Vasilescu semnala în rubrica d-sale cazul hiper-conectării "E-stoniei" în reţelele informatice ale contemporaneităţii. Cu bune şi cu rele: avansul tehnologic care presupune poziţia de lider pe piaţă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, supra-expunerea, care joacă, în logica acestui text, rolul de personaj negativ în dramoleta conectivităţii globale. Atacul hackerilor care ar fi fost supăraţi de mutarea statuii ostaşilor sovietici a reprezentat consecinţa. Dacă nu e un atac informatic dirijat, mi-e greu să înţeleg ce pulsiuni nostalgice şi ce drame simbolice ar putea să nască în minţile "cablate", relativiste, cinice şi a-morale ale junilor hăckuitori o asemenea relocare urbană. Patriotismul în teritoriul globalităţii este dubios. Să trecem însă la autonomia urbană.
Dezurbanism. Oraşul ca inamic
Nu este pentru întîia oară cînd se joacă această piesă. Altundeva, am explicat în ce măsură transformarea societăţii prin dependenţa de reţea a avut efecte urbanistice fundamentale, cel puţin la nivel conceptual. Dezurbanismul încerca să elimine, dintre reţeaua omnipotentă şi individul masificat, tocmai termenul median: oraşul. Cum anume? Ginzburg, unul dintre dezurbaniştii avangardei constructiviste ruse, vedea URSS ca pe o reţea omniprezentă de putere (electrică), la care cetăţeanul sovietic, aflat în migraţie perpetuă (delocalizat sau deteritorializat - se spune acum, după Deleuze), s-ar fi conectat - temporar - oriunde pe grid. Localitatea era desfiinţată. Foarte bine. Întrebarea este următoarea: cine ar fi controlat reţeaua? Cine strînge(a) şurubul căldurii fabricate industrial, al conductei de gaz instrumentate politic, al curentului, al "semipreparatelor tip Gospodina" ce urma să fie industrializate şi desfăcute cu amănuntul sub cupolele triste ale circurilor foamei? Întrebarea, fireşte, este retorică. Or, tocmai cei care au c
