În cîmpul studiilor urbane, metamorfozele oraşului postsocialist ocupă un loc privilegiat. Dacă e să luăm ca indicator al "importanţei" temei numărul de referinţe electronice academice, din 11.100 de titluri legate de metamorfoza urbană, 1730 sînt rezervate metamorfozelor oraşelor postsocialiste: un convingător 15,58 %. Observaţiile şi conjecturile elaborate de acest corp de preocupări privesc, evident, şi evoluţiile recente ale Bucureştiului. Chiar dacă statistici elementare nu ar trebui invocate ca argumente de demonstraţie, aceste cifre descriu interesul pentru ceea ce se întîmplă în ultimele două decenii în Europa Central-Estică, într-un domeniu care a mobilizat un efort considerabil. Iar folosirea - frecventă, după cum se vede - a categoriei de metamorfoză în contact cu problematica urbană dezvăluie un anume consens cînd e vorba de natura şi dimensiunea fenomenelor observate. Deşi, ca şi altădată cînd curiozitatea intelectuală identifică un subiect nou, inflaţia de scrieri şi contribuţii nu e neapărat un semn bun: o literatură prea stufoasă sau o frecvenţă obsesivă în folosirea unor noţiuni şi categorii ar putea sugera o anume banalizare a domeniului, un anumit grad de epuizare în metodă şi, implicit, rezultate mai puţin expresive.
Scrieri monografice, intervenţii în conferinţe şi studii de periodice au inventariat trăsăturile generale ale proceselor de tranziţie. Şi probabil nu greşesc prea tare cînd cred că există un corp comun de convingeri, un anume grad de convergenţă de păreri cînd este vorba de principalele curente care modelează în momentul de faţă spaţiul urban în această parte a Europei.
Oraşele postsocialiste au moştenit din deceniile postbelice trăsături comune - infrastructură depăşită, centre slabe, lipsite de forţă, absenţa dezvoltărilor asociate lui middle class ce se defineşte îndeobşte ca suburbanization, fenomene de segregare
