Mi-a atras atentia o afirmatie de pe blog-ul lui Octavian Soviany (http:// 360.yahoo.com/octavian_soviany): „imi gasesc tot mai greu locul in lumea de azi“. „Am fost adusi aici pentru ca nimeni nu are nevoie de noi“, spusese intr-o poezie cu referinta la spitalul de nebuni si, prin extrapolare, la lumea insasi. Scriitorul care vrea sa scrie „despre carti, viata mea, dragoste si moarte“ isi gaseste cu greu cuvintele, dar cind le gaseste, cuvintele i se supun in chip dramatic.
Cel caruia ii e dor de Brasov si de mare si marturiseste ca e incapabil sa scrie „cu consecventa“ in spatiul virtual, dar ca se joaca in fiecare joi pe terasa Twice „de-a cafeneaua erotica“, are ca motto al blog-ului: „sexul si moartea trec prin oasele noastre ca doua surori“, un vers dintr-un volum propriu. Nu merge la vot pentru ca ii e „lene si lehamite“, asadar e un oriental al timpurilor moderne, un oriental blazat adica, desi pastreaza doar starea de lenevie (erotica in Dilecta) de la orientali. Scriitorul debusolat nu se cuibareste cu placere in lene, ci o transforma in moment de reverie melancolica, lipsita de epicureism. „Lenea“ lui e provocata de viata insasi, inconfortabila cind e vorba sa o traiasca. isi anunta cititorii ca scrie la un roman, dar nu dezvaluie nimic, cu o zgircenie concentrata a marturisirii, ca si cum cuvintele i s-ar strivi prin confesiune. in vremea biografismului, scriitorul isi marturiseste durerea de a nu se putea marturisi. E si asta o forma de marturisire, dar, intr-adevar, e una dureroasa. Un argument „de ce mi-am facut un blog“ suna asa: „pentru ca n-am fost niciodata in stare sa tin un jurnal“, iar o alta insemnare, fara nume, il arata nostalgic si il (auto)prezinta asa cum nu e: nici spontan, nici jovial.
Cu astfel de crez, in nici un caz poetul nu poate fi suspectat de frivolitate si nesinceritate. Are ceva tragic care il retine
