Una dintre cele mai neplăcute confuzii care se fac la noi, în diverse domenii, este cea dintre public şi privat. De fapt, nu ştiu dacă e vorba de o confuzie între cele două, cît despre un amestec perpetuu între ele. Ca şi cum să recunoşti, tranşant, că ceea ce e public ar fi prea greu de dus, prea împovărător, fără adaosul, chiar microscopic, de privat.

Exemple se pot găsi nenumărate, din diverse domenii de activitate. Am avut treabă, recent, cu cîteva cabinete medicale private. Las deoparte faptul că, deşi pe dinăuntru arată destul de bine, pe dinafară respectivele sedii par din altă lume decît cea medicală. În interior, repet, locurile citate sînt curate. Asistentele şi recepţionerele sînt, în majoritatea cazurilor, îngrijite, chiar arătoase. Există însă ceva care mă supără într-o oarecare măsură la ele: un anumit tip de atitudine, ca şi cum s-ar da mari cu postul lor. Mesajul lor, oarecum subliminal, se poate traduce în felul următor: uită-te bine la mine, sînt o fată drăguţă şi bine îmbrăcată, iar faptul că eu te conduc în cabinetul doctorului cutare nu înseamnă nicidecum că sînt mai prejos decît tine, ci că, momentan, asta am eu chef să fac... Adică un fel de complex de inferioritate, tradus într-unul de superioritate, lucru destul de banal, de altfel... Ar fi bine dacă raţionamentul s-ar opri aici, dar nu: personalul auxiliar în cauză ţine să pară ocupat, angajat în nu ştiu ce căutări de hîrţoage sau în convorbiri telefonice particulare. Partea cea mai kafkiană dintre toate este cînd, în cele din urmă, te preiau, cu un aer de profesionalism aferat: e ca şi cum ţi-ar spune că fabulezi, nu ai ce le reproşa, ele îşi fac datoria şi te conduc imediat unde ai nevoie... E drept că tot jocul ăsta al orgoliilor şi aşteptărilor nu durează decît cîteva insesizabile minute, şi, ca atare, e uşor ca după aceea să ai senzaţia din Lampa de gaz (filmul) în privinţa s