Zaharia Stancu (1902-1974) nu merită uitarea de care este înconjurată opera sa. Poate că nu e întru totul adevărat să afirmăm că scriitorul este complet ignorat din 1989 încoace, din moment ce, sporadic, proza îi este analizată în reviste (nu de mult, într-un articol de Cornel Ungureanu), poezia i-a fost restituită într-o antologie, iar unele romane i-au fost reeditate. Cel mai spectaculos gest valorizator de după 1990 aparţine Editurii Gramar, care a ales nu mai puţin de trei romane ale lui Zaharia Stancu (Jocul cu moartea, 1962; Ce mult te-am iubit şi Şatra, ambele din 1968) între cele mai bune o sută de romane româneşti din toate epocile. În 2003, Sultana Craia şi-a retipărit un eseu din 1983 despre opera lui Zaharia Stancu. S-ar părea că posteritatea ultimelor două decenii nu îi este întru totul defavorabilă scriitorului teleormănean. Însă în discuţiile aprinse despre revizuiri şi schimbările din canonul estetic nici un critic nu l-a pomenit în sens pozitiv. Fără îndoială că scriitorul, suveran, alături de Mihai Beniuc, Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu, colegii săi de generaţie, în actualitatea anilor ´55-´65, plăteşte un sever tribut pentru oportunismul evident (lui îi aparţin versurile "Mândră corabia.../ Meşter cârmaciul!" rostite până la saţietate în public) şi pentru uzura morală, venită ca o consecinţă necruţătoare în urma oficializării oricărui scriitor. De vină e şi supralicitarea romanului Desculţ (1948, amplificat în ediţiile ulterioare), tradus şi difuzat la comandă, despre care se spunea că umblă prin lume în sandale de aur, un roman care nu şi-a meritat faima universală, transformată într-o falsă legendă, dăunătoare pentru autor când mistificarea a devenit evidentă. Dar din aşa-zisul ciclu memorialistic al lui Darie, delegatul autorului în text, s-au detaşat şi au plăcut multă vreme, pe bună dreptate, ultimele dezvoltări epice: Jocul cu moartea (1962) şi