În miez de vară cu soarele plonjându-ţi direct în creştet şi umbra dându-şi sfârşitul pe asfalt, decizia luată de cei mai îndepărtaţi strămoşi de a ieşi din spumoasele valuri oceanice şi a se stabili la sol, atraşi de piaţa convenabilă a bananelor şi nucilor de cocos, de mirosul florilor tropicale, de susurul izvoarelor, pare nu doar îndrăzneaţă, dar şi stupidă. Rechini de zece ori mai mari decât cei de astăzi ne înghiţeau deschizând numai pe jumătate botul, crocodili cu coada ce înconjura ecuatorul ne considerau printre delicatese, meduze urzicătoare şi fel de fel de bestiole veninoase ne ameninţau specia de maimuţe golaşe.

Cel puţin aşa scrie în cartea Le singe nu, rătăcită în străfundurile bibliotecii, printre volumele de rang secund. Deşi oceanul i-a fost până la urmă un mediu ostil, omul nu-şi înfăţişează Infernul ca pe o imensitate de ape dezlănţuite, ci mai degrabă ca pe un cazan vulcanic în plină fierbere. Cu excepţia laponilor care şi-l închipuie ca pe un câmp nesfârşit de gheţuri întunecate.

Imageria populară vede Iadul ca foind de diavoli înzestraţi cu furci, suliţi şi sfârâiace, luând în primire vaste loturi de păcătoşi în cădere liberă, goi puşcă - odată trecuţi dincolo nu luăm cu noi nimic, nici măcar costumul negru din sicriu - şi, în chipul cel mai firesc, absolut îngroziţi. Femeile, mai cu seamă. Asta, fiindcă cele ce urmează să li se întâmple acolo, îndată după repartizare, întrece cele mai cumplite torturi din viaţa de zi cu zi a pământenilor încleştaţi. Şi care chinuri au un timp limitat. Pe când în Infern, supremul prag al durerii este pentru eternitate scormonit, iar timpul acumulează milenii de milenii...

Se înţelege de la sine dezavantajul de a fi în Iad, aşa cum se vede acesta zugrăvit în tinda locaşelor de cult. Orice ar trebui să facă omul să nu ajungă în ceata celor damnaţi, a căror carne va suferi inimaginabile suferinţe