Cu mai mulţi ani în urmă, o expoziţie internaţională de pictură, născută în Bavaria, la Beratzhausen, numită, destul de mobilizator, Rezultate concrete, a fost itinerată prin mai multe ţări europene, printre care şi România. Alături de cei doisprezece artişti iniţiali au mai expus, în varianta românească, încă doisprezece artişti români, iar rezultatul astfel obţinut se numea, pur şi simplu, Artă concretă. Privitorul neprevenit şi nedeprins cu lectura etimologică, încercînd să valorifice sensurile acceptate ale cuvintelor, se găsea în faţa unei surprize greu de explicat în primul moment; ceea ce i se promitea narativ drept concreteţea însăşi, i se înfăţişează vizual ca o maximă abstracţiune. O geometrie nestăpînită, de la elementele ei generative, cum ar fi punctul sau linia, pînă la dialogul formelor constituite şi la sintezele cromatice, anima întregul spaţiu al expoziţiei şi crea cel mai aseptic dintre spectacolele imaginate. Odată trecut primul şoc, lucrurile au prins să se limpezească şi paradoxul şi-a pierdut treptat din agresivitate. Prevăzînd o asemenea reacţie, regretatul profesor şi estetician Titus Mocanu, unul dintre teoreticienii şi analiştii acestui gen de artă, explica în catalogul expoziţiei accepţiunea termenului concret prin sensul originar al cuvîntului latinesc concretum care desemna "agregare exactă a mai multor elemente", înainte de a semnifica "obiect real, palpabil," aşa cum îl înţelegem noi astăzi. Arta concretă este, aşadar, o alcătuire severă, o structurare în care prevalentă este ordinea raţională şi nu tentaţia afectivă sau orice altă formă de exteriorizare emoţională. La o analiză mai atentă, lipsită de orice prejudecată născută din experienţe directe sau livreşti, lucrurile se limpezesc, însă, chiar în absenţa acestor utile argumente de ordin filologic. Pentru că, în pofida oricărei percepţii comune, cu adevărat concretă este doar geome