Manuscrisul pierdut e fetişul tradiţiei romantice, şi-al literaturii în genul romanticilor. Suprema desăvîrşire a unei opere ameninţate, ca şi autorul ei, de dintele timpului, e s-o scrii şi s-o pierzi. Să aprinzi un regret, mai degrabă decît să stingi o curiozitate. Manuscrisul găsit, în schimb, e un pariu de editor. Unul care poate dezamăgi imaginaţia, dar care slujeşte adevărului. Măcar fiindcă forma şi mărimea unei statui sînt altele cînd vezi, recuperat, întregul bloc de piatră.
Cerneala care-a curs, mai ales în tabăra teoreticienilor, pe tema recuperărilor, arată că ele fac o literatură. Cu atît mai mult cu cît se petrec mai la baza istoriei literare. Sau cu cît ating puncte mai sensibile.
O asemenea "reperare", care mai curînd întregeşte decît schimbă, e cea publicată, în '86, la editura Dacia (care şi-a făcut, într-o vreme, din recuperări un program): I. L. Caragiale. Restituiri, ediţie îngrijită de Marin Bucur. Un Caragiale risipitor, consumîndu-şi verva în pastile, pişcînd lumea nouă, onorabilă prin imitaţie (nereuşită), cu ştiinţa cu care un gourmet şi-ar înfige furculiţa într-o delicatesă. Cel pe care-l ştim, veţi zice. Nu tocmai, spune Marin Bucur în prefaţa care ni-l dă înapoi pe Caragiale în draft - un cuvînt care i-ar fi plăcut, de bună seamă, lumii lui de berării. Scrisul la gazetă stîrnea, în secolul XIX tîrziu, plăcerea efemerului. Întrebuinţarea cu bună ştiinţă a unor energii - de multe ori uriaşe - pentru ceva care n-o să ţină, şi care nu se va antologa, peste vreun an sau doi, în volum. Manuscrisul-arlechino pe care-l găseşte Marin Bucur e exact manuscrisul pierdut, în unul din multele feluri în care l-a înţeles veacul romantic: aruncarea pe fereastră, deseori la adăpostul anonimatului, a unei munci datate. Caragiale, contemporanul nostru, l-a exclus pe Caragiale, contemporanul lor.
Ne interesează, însă, acest ouvrier al cau