O chestiune lingvistică şi didactică a agitat, pentru cîteva zile, spaţiul politic românesc, dînd naştere - în sedii de partide, în mass-media, dar şi pe forumuri din internet - unor declaraţii şi dezbateri uluitoare prin irelevanţă. Un val de indignare publică a fost provocat de o afirmaţie a preşedintelui, care observa că elevii etnici maghiari, din zone cu populaţie compactă, ar trebui să înveţe la şcoală româna după metode şi manuale tipice învăţării unei limbi străine. Afirmaţia aparţine bunului simţ, ţine de pura evidenţă, astfel încît ar fi putut fi considerată aproape inutilă. Chestiunea în discuţie este în esenţă metodologică, nu politică, şi abordarea ei normală este aplicarea practică, de către specialişti. Iritările pe care le-a produs merită totuşi atenţie; pentru că din ele se pot trage mai multe observaţii şi concluzii.
În primul rînd, putem constata, din nou, că problemele lingvistice rămîn strîns legate de identitatea naţională şi ating zone surprinzător de sensibile ale opiniei publice. În jurul lor, spiritele se aprind cu uşurinţă (lucrul se poate constata şi din numărul foarte mare de mesaje postate drept comentariu la cîte un articol pe această temă) şi, cum se întîmplă adesea, chestiunea particulară este abandonată în favoarea marilor teze, temeri şi teme: "Să ne iubim limba pe care o vorbim din moşi strămoşi" (forum Gândul). În al doilea rînd, se confirmă faptul că în discursul politic raţionamentele contează mult mai puţin decît formulele şocante, cuvinte-emblemă, cu încărcătură afectivă, prinse într-o reţea de conotaţii, mituri şi tensiuni. În cazul de faţă, strigătul de luptă a fost provocat de formula aparent paradoxală - "româna-limbă străină". Dramatizarea situaţiei a fost obţinută, ca de atîtea alte ori, în paginile ziarelor, mai ales prin titluri compuse cu intenţia clară de a şoca şi a provoca: "În România, limba româna, limbă
