Au trebuit sa treaca 17 ani pentru ca un politician sa descopere realitatea umana a doua tinuturi uitate: Harghita si Covasna.
In tot acest timp, am trait cu o obisnuinta aberanta. Am acceptat ca Harghita si Covasna sint un poligon pustiit de explozia unei obsesii: conflictul romano-maghiar. Cliseul a redus viata acestor tinuturi la o caricatura nevrotica.
Harghita si Covasna au ramas un spatiu ideologic in care oamenii au fost dezlocuiti de problema romano-maghiara, in care creste de minune problema romano-maghiara, prin care curge, din care se recolteaza si exporta numai si numai problema romano-maghiara.
Aceasta supozitie stupida a fost fixata, in martie 1990, la Tirgu-Mures, dupa ce regimul Iliescu a relansat diversiunea nationalista a comunismului. Pe acest soclu s-a inaltat politica national-maniacala a urmatorilor 10-15 ani. Funar si Vadim au facut, brusc, figura de megapolticieni. Asa a inceput degradarea: politica romaneasca a admis in mod fundamental impostura.
In acest timp, la umbra asa-zisului conflict romano-maghiar, se perfecta un acord amiabil: fostele nomenclaturi comuniste romana si maghiara imparteau avantajos comedia si beneficiile. Nationalistii romani primeau in exploatare o tema de rascolit si remorcat electoratul. Pe versantul maghiar, nomenclatura regrupata in UDMR lua in concesie Harghita si Covasna.
Doua judete deveneau maidan impadurit, baza economica de partid, produceau o clasa baroniala si intrau, prin izolare, in subdezvoltare.
Asa a aparut impresia ca nu e nimic de spus despre aceasta pata alba. Ce lipsea? Pur si simplu, gindirea critica. Capacitatea de a iesi din discursul politic romanesc traditional, pentru a aseza in capul analizei acea veche forma de adecvare pe care o numim azi modernitate. Asta a facut Traian Basescu, desfasurind in ultimul sau discurs Jurna
