La 13 mai 2007 s-au împlinit cincizeci de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Camil Petrescu - prozator, dramaturg, eseist, teoretician al artei, publicist, una dintre personalităţile cele mai complexe ale culturii noastre. A fost o comemorare săracă, jenant de discretă, cum s-a întîmplat, în fapt, în toţi anii tranziţiei, cu evenimentele lumii literaturii, într-o vreme a marii trăncăneli, cum i-ar spune Mircea Iorgulescu, a conflictelor politice nesfîrşite, a smintelii, în fond: "tonul" l-au dat tot autorităţile şi mass media care n-au avut timp şi spaţiu tipografic să participe în chip real la ceremonia funerară de la Paris, a lui Eugene Ionesco (Eugen Ionescu). Motivul? Marele dramaturg îşi luase, în 1990, buletin de "golan" al Pieţei Universităţii şi, astfel, era "pedepsit" a doua oară, după ce numele şi opera sa intraseră, vreme de aproape cincizeci de ani, sub interdicţie. Pe Camil Petrescu l-au "interzis", iată, evenimentele zilelor de azi: certuri, referendum, campanie electorală ("eu, hîc, eu cu cine votez?, se întreba din nou eternul cetăţean turmentat): n-a mai fost timp şi pentru Camil Petrescu. Evenimentul a fost marcat doar printr-o expoziţie de fotografii şi documente deschisă la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, o întîlnire, în acelaşi loc (participanţi: G. Dimisianu, Ana Blandiana, Al. George, Diana Munteanu, Ioana Pârvulescu), moderată de aceeaşi pasionată Florica Ichim, moştenirea spirituală a scriitorului şi îngrijitoarea ediţiilor din opera sa: a mai fost o premieră la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale", tot în Bucureşti, cu piesa Jocul ielelor şi tot la insistenţele Floricăi Ichim. Atît.

Comemorarea ar fi fost să fie mai ales a omului, pentru că scriitorul n-a murit în 1957; iar omul se poate aproxima, documentat, în primul rînd prin jurnalul său intim intitulat Note zilnice, prea puţin cunoscut publicului şi chiar specialiştil