Sîntem martorii ultimelor bătăi din coadă ale Chitului care ascundea în burtă marile secrete ale Securităţii. Niciodată n-am crezut că aceste secrete vor rămîne pe veci impenetrabile. Dar nu eram sigur că uriaşa armătură de complicităţi, slăbiciuni şi interese personale care făcea un aparent bastion inexpugnabil din tainele Securităţii va ceda atît de repede în urma deciziei prezidenţiale ca dosarele pe care le ţinea SRI-ul la clocit să fie transferate la CNSAS.

Presupun că Băsescu a dat drumul la dosare nu neapărat de dragul adevărului, ci din cauză că fostul căpitan de vapor a rămas cu oroarea de a vedea puntea murdară sau garnisită cu carcalacii navelor jegoase. Nu mă îndoiesc că în contul acestor fixuri marinăreşti a existat şi un calcul politic, acela de a provoca un turbion politic, dar mai cred că a fost şi efectul întîlnirii cu istoria a acestui om care a ajuns preşedintele României după o campanie de o lună. Pregătit şi nu prea să devină prim-ministru, în eventualitatea improbabilă că alianţa DA ar fi cîştigat alegerile pe mîna prezidenţiabilului Stolojan, Băsescu lăcrimează cînd Stolo se retrage din motive de sănătate - într-un amestec de pură, dar nu tocmai simplă compasiune, şi de maximă emoţie la gîndul că se va lupta pentru preşedinţia României.

L-am mai văzut lăcrimînd pe Traian Băsescu şi după ce a devenit preşedintele României. Asta i se întîmplă, cred, dintr-o reacţie de om obişnuit care se trezeşte în situaţii de tip Abu Hassan, personajul din 1001 de nopţi care dintr-un arăbaş cu ceva pretenţii devine sultan de pe o zi pe alta. În basmul prelucrat de europenii care au tradus şi mitocosit cele 1001 de nopţi, Abu Hassan izbucneşte şi în lacrimi din cauză că ba e sultan, ba se trezeşte întors, fără să ştie de ce, la condiţia lui iniţială. În momentele în care omul obişnuit care a fost Traian Băsescu îl contemplă pe preşedintele af