De la o anumită distanţă privind lucrurile, pare că tinerii scriitori basarabeni au o mai redusă implicare socială şi naţională decât confraţii lor mai vârstnici. Între generaţia lui Grigore Vieru şi cea căreia îi aparţine Vasile Gârneţ există, indiscutabil, o diferenţă de accent, provenită dintr-una de viziune. Dacă "şaizeciştii" de dincolo de Prut răspund agresiunii Istoriei printr-o atitudine combativă, transformându-şi, adesea, versurile într-o tribună de rezistenţă şi afirmare identitară, "nouăzeciştii" din acelaşi spaţiu mizează pe individualitate, cerând, semi-ironic, "o mântuire mai domestică". Traumele protagoniştilor, drama fiinţei sunt însă aceleaşi, chiar dacă ele intră într-un proiect artistic diferit, la graniţa dintre modernism şi postmodernism.
Câmpia Borges, placheta lui Vasile Gârneţ, este impregnată de această sensibilitate crepusculară a unui autor-personaj "singur şi inactual", captiv într-o lume "care şi-a umilit de mult existenţa" - şi într-o istorie fără stil. Basarabia este văzută ca o uriaşă provincie a ratării, un "land leprozat" în care orice ambiţie se sufocă din faşă. Discursurile politice găunoase, provocând repulsie, sunt menite să înalţe o butaforie naţională, o pseudo-ţară de sine stătătoare, amânând unirea cu România la calendele greceşti. Aceasta fiind linia oficială, reacţia de respingere nu este una politică, nici una civică: ea capătă conturul volatil al eului, apărat printr-o mişcare de retragere interioară. Poetul simte - şi declară - o nevoie acută de a se curăţa de reziduurile istoriei, retractilitatea lui devenind, dintr-o formă de protecţie, o a doua natură. Evadarea din realitate e sinonimă cu evaziunea în universul paralel al lecturilor şi al creaţiei. Cele două lumi sunt puse faţă în faţă într-un text, Stampă VI, aproape denotativ: "am văzut oameni pe maidan făcând politică/ - una din acele imagini aşezate în peis