Alexandru Dobrescu Observ ca avem un soi de reteta in rezolvarea problemelor delicate, pe care le ingropam cu abilitate sub un strat consistent de ambiguitate. Cat de radicale si de neimpacat, opiniile asupra-le ajung, in cele din urma, sa convietuiasca in pace buna, aidoma fetelor lui Ianus: se poate si asa, dar se poate, deopotriva, si asa. Adevarul nostru e totdeauna dublu si, de aceea, convenabil tuturor. E drept - admitem - ca subiectul cutarei comedii a lui Alecsandri e luat, cateodata pana la replica, din cutare vodevil francez; insa - ne grabim a adauga - poetul de la Mircesti s-a priceput ca nimeni altul sa ii dea o haina curat romaneasca. Iar meritul acesta pare indeajuns de mare ca sa compenseze maruntul inconvenient al insusirii subiectului, a dialogurilor, chiar a vorbelor de spirit.

Ce conteaza ca saraca noastra literatura din prima jumatate a veacului al XIX-lea - cum ne place sa o minimalizam cu un pagubos aer de superioritate - dovedeste, la o examinare atenta, ca stia sa distinga fara gres intre plagiat, imitatie si creatie originala? Ce conteaza, apoi, ca mult-putinul spirit creator, strivit, la un moment dat, de sumedenia traducerilor nedeclarate si a imitarilor vizibile de la o posta, a simtit nevoia sa puna piciorul in prag, cerand - prin articolul de directiva al Daciei literare -abandonarea acestor, pe cat de lesnicioase, pe atat de neproductive obisnuinte? Noi continuam, in virtutea unui patriotism inteles anapoda, sa inventam scuze, circumstante atenuante, sa slefuim asprimea evidentelor inconvenabile, ca si cum prea abundentele si, de aceea, batatoarele la ochi explicatii ar putea schimba din temelii realitatea. Chiar atunci cand statutul de traducere sau de imitatie al unei scrieri autohtone e dincolo de indoiala, suntem pregatiti sa "salvam" aparentele, intrecandu-ne a demonstra fie ca ea e infinit superioara modelului